Alfa si omega

«orice asemanare este pur intamplatoare»

– Stii de ce se organizeaza intalnirile acelea de 10, 20 de ani de la terminarea liceului sau facultatii? m-a intrebat cu totul neasteptat Vanda. Cum eu am ratat asemenea intalniri, nici macar nu sunt sigura din care motiv, cel mai probabil pentru ca ori nu s-au tinut sau daca s-au tinut, eu n-am ajuns dar asta este cel mai putin important, am ciulit urechile la ce-mi spunea Vanda. Am raspuns evaziv, asteptandu-ma la ce era mai rau.

– Probabil din nevoia de socializare.

– Mda, nevoia dar nu de socializare ci de stabilire a unei ierarhii. Suntem precum lupii in haita. Avem nevoie de un alfa si o omega si in functie de acestia doi se va face ierarhia. Oamenii vin la aceste intalniri nu pentru ca au nevoie sa se revada, pentru ca le-au lipsit in vreun fel ceilalti ci pentru ca sa verifice situatia: cati bani castiga cutare, unde este angajat, unde isi face concediul, cu cine s-a insurat si de ce, in ce fel de cercuri se invarte, arata mai bine sau mai rau decat inainte si tot asa mai departe. Odata ierarhia stabilita, toata lumea il va detesta pe alfa dar se va gudura pe langa el pentru ca nu se stie niciodata cand iti poate fi de folos relatia cu el, il va compatimi pe omega dar se va feri de el pentru ca nu este bine sa fi vazut in compania lui si va fi multumita ca, desi n-a obtinut pozitia cea mai privilegiata, cel putin nu este un paria. Ei si-au asigurat un loc caldut, undeva la mijloc si se amagesc ca au facut ceva in viata, desi adevarul este ca sunt niste nimeni dar cine are curajul sa recunoasca?

– Esti prea dura si nu cred ca e cinstit sa-i judeci pe toti in felul asta!

– Se vede ca n-ai fost acolo ca sa-i vezi. Si la petreceri se intampla la fel. De obicei stau intr-un  coltisor la masa si ii urmaresc. Fac „sociologie aplicata” desi e cam pretentios spus. Nici nu mai am nevoie sa aud ce vorbesc, imi sunt suficiente mimica si gesturile pe care le vad.

– Si totusi te duci in continuare!!!

– E doar cercetarea la fata locului!

– Dar tu, Vanda, tu unde te incadrezi?

– De mine ceilalti se tem si ma alunga din haita pentru ca eu nu pot sa fiu nici macar o paria. Sunt altfel si ei stiu asta, n-am nevoie de ierarhii ca sa cantaresc un om. Mie imi place sau nu, pur si simplu. Nu tin cont de felul in care arata, daca e bogat sau sarac, e vorba de ceea ce simt. Daca suntem pe aceeasi lungime de unda atunci ramanem prieteni daca nu, atunci inseamna ca asa trebuia sa fie.

Lectiile de filozofie a vietii ale Vandei erau simple si directe. Spunea intotdeauna ce avea de zis fara ocolisuri, fara metafore si intr-adevar daca nu-i placeai n-aveai nicio sansa. Fata de oameni, Vanda avea un soi de intelegere care mie imi scapa. Intelegerea asta venise odata cu timpul dar mai ales cu experientele traite nu intotdeauna placute si imi era clar ca nu se va schimba niciodata.

Copyright © by Ambra

Niciodata

 

… moartea unui inger …

Ingerii nu mor niciodata. Nu pot muri pentru ca nu au o viata personala. Nu e sigur nici ca exista dar daca ar exista, atunci ei ar trai prin mine, prin tine, prin toti ceilalti care vor urma. De murit, mor doar visele noastre, sperantele, iluziile pe care ni le facem zi de zi si fara de care viata n-ar avea niciun sens. O viata fara iluzii e ca o balanta fara talgere, nu se justifica. Creãm si distrugem iluzii cu usurinta cu care copii fac baloane de sapun. Multe dintre ele chiar asa si sunt, simple baloane de sapun si stim de la inceput asta dar ne plac si ne lasam purtati de acel „ce ar fi daca …” Uratul apare atunci cand ni se sparge in nas balonul de sapun dar imediat alt balon ii ia locul ca intr-un nesfarsit lant al slabiciunilor. Gandurilor de doi bani le iau locul altele cu nimic mai bune in incercarea disperata de a schimba ceva intr-un loc deja parjolit de neputinta. „Disperarea”, e un cuvant maret si probabil motorul multor schimbari radicale dar cati sunt dispusi sa recunoasca! S-a demonetizat si acum suna banal ca si acel „sunt stresat”, spus cu ipocrizie in incercarea (probabil tot disperata) de a atrage atentia asupra nevolniciei personale. La urma urmei „Human life begins on the far side of despair” (Sartre).

Copyright © by Ambra

La inceput

[…] La inceputul vietii am avut multe intrebari si niciodata raspunsuri pe masura. Cu timpul am uitat raspunsurile dar intrebarile tot imi dau tarcoale. Sa nu fi facut nimic din toate cate cele pe care le-am facut oare ce s-ar fi intamplat? As fi putut sa impiedic raul sa se imprastie in sufletul meu, sa-mi cuprinda toata fiinta fara putinta de intoarcere? Cu siguranta as fi putut dar atunci n-am vrut. Vroiam sa ma razbun, chiar daca stiam ca de fapt ma razbunam pe mine, mai bine zis pe felul de viata pe care-l duceam. Razboiul cu mine insami incepuse de mult.

*

N-am inteles niciodata afirmatia „viata se razbuna”. De ce ar vrea viata sa se razbune pe mine din moment ce tot ea a facut cartile? Pentru ca n-am ascultat-o, pentru ca nu m-am pliat pe dorintele ei, pentru ca n-am fost de acord cu drumul pe care-l hotarase ea pentru mine si am vrut sa incerc altceva? Si cand spun viata, ma refer si la tot ceea ce m-a inconjurat la un moment dat, „ceilalti” care au avut impresia ca stiu intotdeauna mai bine decat mine cum stau lucrurile si de ce as avea nevoie. Ei bine, da, fie si doar pentru ca nu mi-au placut niciodata rolurile pe care mi le-au rezevat altii trebuia sa fac altceva. Nici mai bun, nici mai rau ci doar altceva.

*

Se spune ca atunci cand zeii vor sa te pedepseasca iti indeplinesc o dorinta. Dorintele mele au fost marunte, patetice de cele mai multe ori si aproape intotdeauna irealizabile dar n-am renuntat la ele niciodata. Si pentru ca in viata nu exista coincidente ci doar fapte care au consecinte, una dintre dorintele mele s-a implinit dar … a fost exact ca o pedeapsa. Intr-o fractiune de secunda, tot ceea ce crezusem eu ca este un vis frumos cu care imi placea sa ma amagesc s-a naruit brusc, fara putinta de tagada in fata realitatii. De atunci nu mai cred in intamplari fericite sau nefericite, nici macar in accidente. Lucrurile in jurul meu se leaga intr-un fel pe care nu-l inteleg in intregime. Hazardul din viata mea nu inseamna haos pentru ca are propriile sale reguli, reguli care ma pun in fata inevitabilului. Altminteri ar fi prea simplu, mult prea simplu sa spun si ce daca?! a fost doar un accident …

Copyright © by Ambra

Dorinte desarte

locurile, faptele si personajele sunt pura fictiune

continuarea la „Viata este un joc de noroc„

(fragment)

Imi doream sa ajung „cineva”. Banal daca stai sa te gandesti, pentru ca inca n-am intalnit pe cineva care sa spuna ca vrea sa ramana un „nimeni”. Ei bine, da, vroiam sa demonstrez de ce sunt in stare celorlalti. De obicei, pretindem ca vrem sa realizam cutare lucru pentru noi insine dar de cele mai multe ori mintim. In primul rand o facem pentru ceilalti. Lor trebuie sa le aruncam in fata „realizarile noastre” si in felul acesta sa ne satisfacem vanitatea. Daca prin absurd ceilalti n-ar exista probabil ca am fi coplesiti de modestie si am deveni modele de virtute. Noroc ca asa ceva nu se va intampla niciodata si existenta noastra nu va fi „amenintata” de un astfel de pericol.

Marturisesc ca a existat in viata mea la un moment dat o anumita persoana in fata careia m-am simtit intotdeauna intimidat. Cinismul si aroganta care-o caracterizau pentru ca era vorba despre o „ea” ma lasau mut de fiecare data cand incercasem sa ma apropii. N-o intelegeam si cu cat incercam mai mult cu atat esecurile erau mai usturatoare pentru orgoliul meu, mai ales atunci cand a preferat pe altcineva pe care-l consideram cum altfel?! inferior mie din toate punctele de vedere. O vreme mi-a placut sa cred ca voia sa ma faca gelos, pe urma mi-am dat seama ca de fapt isi batea joc si de mine si de celalalt. Totul fusese doar un capriciu, nimic serios, ea ramanand la fel de indiferenta si fata de el. Probabil ca nu voi afla niciodata ce urmarea cu adevarat dar tocmai ciudatenia ei ma incita.

Mie mi-a placut mereu sa simplific lucrurile asa ca desi se pare ca pierdusem o batalie continuam razboiul, consolandu-ma in acelasi timp cu tot ce-mi iesea in cale. N-avea importanta ca era frumoasa sau urata, grasa sau slaba, inalta sau scunda, proasta sau desteapta. Sa fie femeie si-mi era de ajuns. Era felul meu stupid de a-mi razbuna frustrarile pricinuite tot de o femeie pe care oricum n-o intelegeam. E adevarat ca nu-mi ceruse niciodata nimic, nici macar s-o inteleg si nici nu ma lasase sa ma apropii de ea dar eu continuam sa sper. Nici astazi cand au trecut atatia ani n-am renuntat la visul asta. Nu pentru ca n-as fi putut ci pur si simplu pentru ca n-am vrut. Aveam nevoie sa ma agat de imagine ei, de ceea ce simtisem pentru ea ca sa-mi traiesc viata mai departe, viata mea care nu era nici searbada, nici plicticoasa dar nu era chiar ceea ce-mi dorisem.

Reusisem sa-mi indeplinesc majoritatea dorintelor, e drept mai mult sau mai putin, in functie de cat de mult imi dorisem un lucru sau altul. Cu o singura exceptie: niciodata, dar niciodata n-o mai reintalnisem pe ea. Ramasesem cu senzatia ca aveam niste socoteli neincheiate si socotelile astea ma urmareau chiar si acum dupa ce trecuse atata timp. Sigur, as fi putut s-o caut, sa-i dau un telefon dar n-am facut-o. Credeam ca nu trebuie sa fortez destinul. Lasasem in sarcina hazardului eventuala noastra intalnire. Imi spuneam ca daca primeam un semn atunci insemna ca avusesem dreptate sa nu renunt la visul meu. Evident ca asteptarile mele erau nerealiste si eram irational. Destinul meu erau altul, langa altcineva.

Cand ii aud pe unii rostind cu emfaza ca singuri „si-au croit destinul” imi vine sa-i iau la palme. Desigur, fiecare e liber sa creada ce vrea despre sine insa eu imi spun ca viata mea cel putin, a fost formata din intamplari pe care nu eu le-am determinat. Eu am fost doar prins in ele si tarat mai departe. As vrea sa cred ca intr-un procent infim de mic am fost stapanul absolut al actiunilor mele si nimeni si nimic in afara de propria mea vointa nu m-a condus intr-o directie sau alta dar probabil ca si asta este o dorinta desarta.

Copyright © by Ambra

nu stiu

Nu stiu sa scriu frumos. Nu stiu ce inseamna acest frumos. Nici daca as scrie in vis tot n-as scrie frumos pentru ca visele mele sunt ca mine, chinuite, intoarse catre sine, ascunse pana la nebagare de seama. Cand ma ridic de jos privirea imi este inhatata fara putinta de intoarcere de tot ce este meschin si jalnic si atunci unde sa caut frumosul? Cum sa ignor ceea ce simt? Frumosul nu exista, exista doar ideea mea de frumos si tot ceea ce ma inconjoara.

Copyright © by Ambra