Monthly Archives: Februarie 2008

pentru ca

Pentru ca suntem … oameni cu vesnica scuza ca nimic din tot ceea ce este omenesc nu ne este strain dar suna banal, mult prea banal. Se spune ca intre agonie si extaz nu este decat o fractiune de secunda, secunda in care te inalti sau te prabusesti si orice inaltare are ascunsa in ea samburele caderii. Ne e atat de greu sa ne depasim conditia si sa ne inaltam incat preferam caderea ca pe o izbavire de noi insine. Citește în continuare

Anunțuri

de ce?

why.jpg

De ce avem nevoie sa creada ceilalti in noi? N-ar fi suficient sa credem noi insine in propria persoana? De ce ne indoim de toti si de toate? De ce ne dorim atat de mult sa fim laudati de ceilalti? De ce ne flateaza orgoliul chiar si minciuna? De ce suntem atat de mici si patetici? De ce mintim ca nu ne pasa cand de fapt cersim atentia celor din jur? De ce facem alegeri proaste? De ce ne ratam viata? De ce atunci cand nu avem nimic de spus ne ascundem in spatele cuvintelor alambicate? De ce atunci cand n-am inteles nimic ne lansam in teorii complicate incercand sa ne mascam ignoranta? De ce pretindem ca suntem altfel decat in realitate? De ce ne amintim doar raul care ni s-a facut? De ce dispretuim suferinta celor din jur? De ce ii ranim atat de usor pe ceilalti? De ce preferam sa uitam in loc sa ne infruntam problemele? De ce alegem calea minimei rezistente? De ce ne este frica? De ce speram in miracole in loc sa luptam pana la capat? De ce ni se pare ca singurul lucru care conteaza este propria viata?

Nu astept raspunsuri, desi, cine stie? poate se incumeta cineva …

Copyright © by Ambra


regasire

Din toti anii care au trecut peste mine am invatat ca este inutil sa-mi doresc ca fiu ca cineva anume. Indiferent de ce drum am ales n-am putut decat sa fiu eu insami, cu tot ceea ce a inseamnat asta, bun sau rau. Si am inteles ca in viata vine un moment in care iti dai seama ca nu are rost sa-ti mai pui intrebari de genul « eu de ce nu pot fi ca ei ?» si te accepti asa cum esti, stiind ca drumul tau s-ar putea sa nu semene cu drumul nimanui altcuiva. Si s-ar putea sa nu-ti placa si sa vrei sa te intorci. Si poate ca o si faci, o data, de doua ori pentru ca in final sa te regasesti in acelasi punct din care ai plecat, dar cu ceva mai multi ani in spate si parca nu e corect, nu-i asa ?!

Copyright © by Ambra


Prostia parfumata

Pentru ca aveam chef de o schimbare m-am gandit sa fac o investitie in propria persoana materializata prin cumpararea unui alt parfum. Vroiam ceva nou, ceva ce nu mai avusesem si intamplator cineva imi pomenise de Boss Femme, evident de la Hugo Boss si vroiam sa-l incerc. Cum Bucur Obor imi era in drum am intrat si m-am dus glont la unul dintre magazinasele care vand parfumuri (diferenta dintre ele si tarabele din  piata consta in atitudine – la taraba am fost tratata mult mai politicos). Nu spun nimic nou, sunt convinsa ca toti am avut parte de sictirul vanzatoarelor din Romania. Parca toate invata la aceeasi scoala. In fine, ma pune dracu sa inoportunez un astfel de specimen care tocmai aranja marfa intr-o vitrina, lucru care cred ca ii solicita la maxim neuronul. Urmeaza dialogul. Eu : Va rog sa-mi dati sa miros un parfum Boss Femme. Ea : N-avem decat ce se vede. Eu repet cererea crezand ca n-a inteles ce am spus pentru ca nu vad sensul raspunsului ei. Ea continua : Sa va arat sa mirositi ? Eu:??? (sticla doar o vazusem … mai vroiam in prostia mea sa-l si miros sa vad daca-mi place … ce pretentii aiurea) dar ma abtin si aprob din cap. Cu un sictir desavarsit, dupa ce m-a masurat din cap pana in picioare(bag seama ca nu aveam fata de Boss Femme, concluzia era mai mult decat evidenta), intinde mana dupa sticluta de parfum si cu acelasi sictir pe care nu si-l pierde, ba dimpotriva parca se accentueaza, ma intreaba peste umar : – Pe mana sau pe blocknote ? Eu ingaim: pe hartie, e suficient! (stiu ca nu e acelasi lucru, deh chimia pielii dar nu-mi place sa miros amestecat). In fine da un puf si imi intinde hartioara parfumata, uitandu-se la mine cu o scarba nedisimulata. Iau, miros, stramb din nas, nu era ce imi doream si ii intind la loc hartia. Ea imi face cu condescendenta o favoare « puteti s-o pastrati »(in sinea ei, zicandu-si probabil ca eu n-am vazut, n-am avut in viata mea un parfum si nu am voie sa ratez o astfel de pomana). Eu refuz spunandu-i ca n-am nevoie si nu stiu cum sa fug mai repede. Simt ca se uita mirata in urma mea si realizez in ce categorie m-a incadrat, dar nu protestez. N-are rost. Are un amic o vorba care spune ca « fiecare face ce poate ». E, vanzatoarea asta nu putea prea multe vis-a-vis de ce presta ea in magazin, fata de clienti. Desi acum daca stau si ma gandesc incep sa-mi pun « probleme existentiale ». La urma urmei, vanzatoarea ma judecase fara exceptie dupa zicala « haina face pe om ». Cum eu eram imbracata intr-un pulover si cu o pereche de blugi realizez ca nu prezentam garantii. Deci, pe viitor sa tin minte cand voi mai avea o intalnire cu asemenea « specii » sa-mi iau blana, costumul Prada, pantofii Gucci si geanta LV(asta daca nu uit sa le cumpar mai intai) desi cred ca e mai simplu sa evit magazinele respective si sa apelez la alte surse.

Poate ca totusi in ziua aia, era o vineri parca, nu se aliniasera planetele cum trebuie(oare?) pentru ca in final am ajuns sa-mi cumpar acelasi parfum, de la acelasi magazin de unde cumpar de obicei si unde probabil in virtutea acestui lucru nu sunt privita cu suspiciune. Dar cine stie ce surprize imi rezerva viitorul?!

P.S. Textul de mai sus se vrea vesel dar eu as zice ca e de fapt o lectie amara.

Copyright © by Ambra


A jongla

Imi place sa jonglez  cu cuvintele. Le arunc, le prind la loc, le las sa cada intr-o molcoma adierea sau le arunc cu furie si ele se intorc mereu la mine, de parca ar cauta o cale sa se ascunda. E bine, e rau? Poate da, poate nu? e dimineata, e seara? e luni sau marti? Cuvinte, numai cuvinte, sunt acelasi lucru si totusi mai e ceva. E intelesul, sensul care se ascunde in spatele cuvintelor, care te urmareste flamand, gata sa te sfasie la cea mai mica greseala pe care ai face-o.

In fiecare zi las cate o particica din mine  si stiu ca nu o voi mai regasi niciodata. Am cateodata impresia c-am mai trait clipa, dar e prea proustian pentru gustul  meu si incerc sa ma adun in momentul actual, dar parca il pierd; trece pe langa mine secunda de sclipire si deja-vu-l se repeta la infinit fara sa-l pot opri.

Copyright © by Ambra


Copilarie – din amintirile unui inger trist

http://creative-lens.deviantart.com

Se numara printre cei care si-au urat copilaria, care s-au rugat sa ajunga mai repede oameni mari, sperand ca intr-o zi lucrurile se vor schimba. Am stiut asta dintotdeauna pentru ca eu le veghez pasii inca de cand s-au nascut.

Copiii pe care parintii nu i-au dorit dar care se incapataneaza sa vina pe lume. Sufletele care stiu ca viata are un sens dar sensul acesta il vor descoperi singuri pentru ca nimeni nu va fi langa ei sa-i ajute si chiar daca le va lua ceva timp pana cand vor intelege ce se intampla vor merge pana la capat.

Numai ca uneori viata e urata si ii obliga pe copii sa se transforme fara vrerea lor in oameni mari. Lucrurile iau o intorsatura urata asa cum s-a intamplat si cu viata unuia dintre cei despre care va vorbeam. A venit pe lume pentru ca mama lui avea nevoie de el. Nu din dragoste ci pentru ca doctorii i-au spus ca daca va naste un copil va mai trai cativa ani in plus. Trist, dar real. Un act egoist daca stai sa te gandesti ca mama era constienta ca nu mai avea mult de trait dar cine stie, poate si o sansa acordata unui suflet!

Copilaria, judecata asa doar prin prisma cronologica, a fost trista, presarata cu batai zilnice, punctata de crizele comitiale ale mamei, cu un tata a carui rara prezenta era insotita de scandaluri monstru de care scapa refugiindu-se la bunici. Isi aminteste si cum a fost dat afara din casa de mai multe ori dar a trecut peste tot. Ce capacitate au copii sa-si ascunda gandurile! Dar n-a uitat nimic, nici faptul ca la 2 ani parintii au vrut sa-l vanda unei familii care nu avea copii(a aflat mai tarziu si gustul amar n-a mai disparut), nici cum dupa moartea mamei era sa ajunga intr-un orfelinat pentru copii handicapati. Dar toate astea se conjuga la trecut … pentru ca de fiecare data s-a intamplat ceva si in ciuda vointei celorlalti, n-a mai fost vandut, nici aruncat pe strada sau dat la orfelinat. Pana la urma o fi adevarat ca acolo sus cineva ne iubeste? Sau hazardul a vrut sa se joace putin cu el si i-a mai dat o sansa?

Copyright © by Ambra


Frunza zen

leaves.jpg

Incearca sa nu te agati prea mult

Sau prea tare sau prea adanc

De nimeni si de nimic

Imi spuse frunza, clatinandu-se in vant.

Uita-te la mine

Cand vine vremea m-astern sub pasii celorlalti

fara pareri de rau

Stii doar ca orice inceput isi cauta sfarsitul.

Tocmai strivisem in picioare o frunza … zen.

Copyright © by Ambra