Monthly Archives: August 2007

Agonie

N-am curajul sa recunosc

ca mi-este dor de tine

tin cu dintii de orgoliul meu

pentru ca nu vreau sa crezi

ca as fi in stare sa fac drumul acela pana la tine

si in genunchi

daca mi-ai cere-o.

Urasc si iubesc tot ceea ce te inconjoara

Sa te vad este un privilegiu,

sa-ti vorbesc un dar ceresc

pe care insa il cersesc in zadar.

Ce daca viata merge inainte?

Eu imi prelungesc gratios agonia

Caci fara dragostea ta nu exist.

Copyright © by Ambra


Cantec de inima albastra

Mai stii cum te strigam pe atunci

„icoană cu picioare lungi”

veneai pe rîu sau rîu erai
curgeai în mine pînă-n rai

cu limba preschimbată-n bici
vînam pe coapse iepuri mici

vînam prin pulpe fîn mieriu
erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi
acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scîndurică de salcîm

pe cînd mînzeşte muşti din cai
mie ţărîna-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid,
iubire – măr rostogolit

Cantec de inima albastra (Mircea Dinescu)


Uitarea

Am in fata un petic mic de hartie. Ma uit la el si imi spun ca nu-mi ajunge sa astern toate gandurile care ma napadesc. De fapt, de unde disperarea asta ca trebuie sa-mi impartasesc toate gandurile? Poate ca e mai bine sa le pastrez pe unele doar pentru mine. Astfel, nimeni nu va mai avea pretentia ca ma cunoaste.

*

Sunt zile in care pur si simplu uit de tine. Ca si cum nici nu ai exista. Nu este bine dar nici rau. E un fapt ca oricare altul. Si daca asta ar fi ragazul pe care creierul meu il cere ca sa-si aseze sertarasele in ordine as intelege si as accepta. Ce nu inteleg este furia cu care te intorci inapoi in gandurile mele. Sunt momente in care furia asta imi paralizeaza oricare alte intentii si nu-mi ramane de facut decat sa ma gandesc la tine. Probabil ca totusi nu te iubesc atat de mult de vreme ce gandurile mele nu ajung niciodata acolo unde mi-as dori. Se intorc inapoi si vad cum de la o vreme sunt tot mai putine. Acum pot sa inteleg si de ce. Am inceput sa te uit. Simplu, firesc si deloc surprinzator.

Copyright © by Ambra


Mâine va fi altfel?

Cap. 1

Sunt si eu unul dintre cei care vegheaza. Poate ca nu ar trebui sa incep asa dar n-am fost niciodata un bun orator. Ceilalti ingeri nu ma cred cand le spun ca sunt trist. Trec prea des de la un om la altul. Mi-ar placea sa stau mai mult intr-un loc, sa cunosc mai bine sufletul de care am grija dar din pacate nu se poate. Suntem putini iar oamenii sunt pe zi ce trece tot mai multi. E adevarat, unele suflete n-au nevoie de mine si mi-o spun chiar in fata dar eu n-am voie sa-mi abandonez misiunea. Nici mie nu-mi plac sufletele astea care le stiu pe toate si de multe ori ma simt umilit in fata lor. Maestrul mi-a spus sa nu le cred, cica lucreaza cu “ceilalti”. Nu trebuie sa va explic cine sunt “ceilalti”. Ca si mine, au si ei misiunea lor. Uneori castigam noi, alteori si asta mai des in ultima vreme, castiga ei. Important, tot Maestrul mi-a spus-o, este sa nu abandonez. Acum imi este mai usor, mi-am recapatat si aripile. Poate o sa va povestesc altadata cum mi le-am pierdut dar acum sa revenim la misiunea mea.

De fapt, cred ca toti cam stiti ce face un inger. Ghideaza cate un suflet de la nastere pana la marea trecere.

Azi stau intr-o carciuma mizerabila si ii privesc pe cei din jurul meu. Astept sa-mi apara clientul. Daca as avea resentimente as spune ca il detest dar n-am voie. E ziarist de profesie. Cel putin asa pretinde el si asa scria odata in contract. De fapt, practica bautul, intens si cu patima. De vreo 15 ani. De fapt, atunci cand ajunge pe la fundul primei sticle de vodca incepe sa ma vada si uneori imi vorbeste. Sunt un bun ascultator si apoi e singurul care a reusit pana acum sa ma vada. E drept, prin aburii bauturii dar eu n-am pretentii mari. Ii stiu povestile pe de rost. Trebuie sa recunosc ca daca n-as fi fost langa el tot timpul si eu as fi crezut ce imi povesteste. Are imaginatie, nu gluma. A devenit un betiv dezgustator si nimeni nu-l mai asculta cu exceptia mea. Il privesc, ma priveste si amandoi stim ca nu mai am mult de asteptat pana cand drumurile lui se vor opri pentru totdeauna. As vrea sa-i spun ceva dar n-am cuvinte. N-am avut nici atunci cand si-a batut nevasta si a vandut casa pentru bautura. Ce mai era de spus? Alesese deja.

Cap. II

Ma uit la el cum taraste un carucior plin de sticle goale. Tremura, gandindu-se ca in coltul strazii va fi inchis si se va intoarce acasa fara bani. In fiecare zi aduna sticlele goale din cartier si le aduce aici. Primeste cativa lei, niciodata suficienti pentru bautura lui taica-su. Si atunci stie ce-l asteapta. Bataia. Ce simplu, ce banal suna dar cat de dureroasa e. Uneori se mai intalneste cu colegii de scoala. Le vede zambetul batjocoritor dar se preface ca nu-i pasa. E greu sa supravietuiesti cand ai 10 ani si trebuie sa vinzi sticle goale pentru un tata betiv dar cel mai greu este sa infrunti fiecare zi fara speranta ca maine va fi altfel.


Dacă viaţa mea ar fi un film

Daca as face un film despre propria mea viata nu sunt convinsa ca m-as uita eu insami la el. Dar in fine, o sa incerc sa fac fata provocarii. Am primit leapsa de la Trestie si este de fapt o intrebare: daca viata ta ar fi un film, ce fel de film ar fi?

Cu siguranta unul de fictiune nu un documentar, poate pentru ca uneori imi place sa fug de realitatea care ma urmareste neiertatoare.

Fara indoiala ca cele mai multe secvente ar fi alb-negru pentru ca de obicei ma situez la extreme si pentru ca imi plac lucrurile clare. In plus, am o slabiciune pentru imaginile alb-negru. Mi se pare ca reflecta cel mai bine trairile interioare. As alege si cateva pete de culoare, asta ca sa sparg monotonia. Doar culorile tari, violente care iti ard ochii iti raman intiparite in memorie.

Personajele mele ar fi putine si ar conta mai mult gesturile pe care le fac, decat ceea ce spun. Nu m-ar interesa frumusetea fizica cat expresivitatea lor.

As alege spatii mari, deschise, o campie cu un lan de grau ar fi la fel de frumoasa ca un ocean care se intinde dincolo de orizont.

Stiu ca libertatea vine din interior dar intr-un astfel de spatiu as simti ca pot sa-mi las gandurile sa hoinareasca de-a lungul si de-a latul campiei sau sa fie luate de cate un val si duse departe intr-un loc in care s-ar intalni cu gandurile celor care au nevoie de alte orizonturi.

Ar fi muzica, multa muzica pentru ca altfel nici nu s-ar putea. As alege drept coloana sonora Gary Moore pentru ca uneori cuvintele mi se par mult prea obositoare si pline de atatea intelesuri incat le-as inlocui doar cu un acord de chitara.

Filmul l-as incepe cu un drum, unul care sa para ca nu are sfarsit.

tree_x.jpg

Anotimpul ar fi toamna, o toamna blanda, calda cu raze de soare filtrate printre crengile copacilor.

autumn_x.jpg

Cu siguranta in filmul meu ar exista cativa ingeri necesari, pentru ca imi place sa cred ca exista cineva care imi vegheaza pasii. E adevarat ca nu toti ingerii au aripile albe…

dark_angels_x.jpe

As incerca sa evit lacrimile si ploaia pentru ca am vorbit destul despre ele. Vreau mult soare dar un soare care da viata, alunga intunericul si te incalzeste. Poate ca ar fi si cateva flacari in filmul meu dar nu pentru decor ci ca sa arda tot ceea ce este trist si urat.

Povestea as inventa-o cu fiecare zi care ar trece. Poate in felul acesta as reusi sa surprind inefabilul.

Si un mic adagio: Trestie vorbea despre marele Tarkovsky. Tin minte si acum ca prima oara cand am vazut Nostalgia am iesit cu genunchii tremurand de la cinemateca si ca pur si simplu nu mai puteam sa articulez cuvintele. M-a urmarit mult timp scena din final in care personajul poet intelege ca « a fi » inseamna sa ajungi la capatul drumului cu flacara aprinsa chiar daca bate vantul. Mi-ar placea sa fiu in stare sa includ un astfel de mesaj in filmul meu.

Si as incheia cu

pentru ca uneori avem nevoie si de cuvinte.

Daca au bunavointa pentru o astfel de leapsa o trimit mai departe la Dragos, Thelma, Alexandra si la Sec si de la capat.

Copyright © by Ambra


Sunt tanar doamna …

pittis3.jpg

N-am crezut ca o sa ajung sa scriu asa ceva dar … a murit Florian Pittis.

Sa-ti fie odihna lina, Motule!


Imi place sa visez

Uneori visez cu ochii deschisi. In visurile mele frumoase imi spun ca atunci cand vom epuiza toate relatiile sortite de la inceput ratarii si vom trece peste toate intalnirile esuate fara speranta ne vom regasi. Ma privesti intrebator. Nu ma crezi dar nici eu n-am raspunsuri la toate intrebarile. Am doar vise. Visele mele nu sterg lacrimi, nu te incalzesc si nici nu-ti promit ca maine va fi mai bine. Iti spun doar ca va fi altfel. Nu stiu cum sau unde, nu stiu cand si nu stiu nici daca vom fi mai intelepti asa cum se spune dar stiu ca noi visatorii avem o lume a noastra, ascunsa. Lumea asta din suflet ascunde de indiferenta celorlalti visurile noastre – visurile pe care uneori n-avem curajul sa ni le marturisim nici noua insine poate din teama ca odata ce vor da de lumina se vor spulbera.

Intr-un final realitatea ma va contrazice dar astazi lasa-ma sa visez.