Monthly Archives: Noiembrie 2007

Altadata stiam

http://donjuki.deviantart.com/gallery/

Altadata

Stiam sa chem si dragostea si ura

Si norocul si ghinionul.

Stiam sa bat la zaruri providenta

Si sa-i rad in fata cand pierdea.

Nu-mi pãsa de lacrimi,

Nu stiam ce inseamna regretul, nici tristetea

Cinismul imi era haina si aroganta scria pe mine

Si imi era bine.

Puteam sa infrunt o lume intreaga

Si ceilalti sa nu insemne nimic

Spuneam ca binele si raul imi sunt totuna

Si chiar credeam ce spuneam.

Acum am invatat sa tac.

Copyright © by Ambra


Nu mai cred

http://sotoxic.deviantart.com/gallery/

Nu mai cred ca unul si cu una fac doi,

Cel putin pentru o vreme.

Simpla socoteala de pe hartie

E spulberata de timp

Si „noi” moare incet

Legat de o invizibila funie.

Copyright © by Ambra


niciunde, nicicum

O picatura venita de niciunde mi-a ars mana. Am privit in sus si l-am zarit. Era ingerul meu necesar care orbise de atatea lacrimi. Am intins mana catre el dar nu m-a vazut si a continuat sa planga. Pentru mine. Ce puteam sa-i cer mai mult? Sufletul meu va fi mai greu decat lacrimile lui si bietul meu inger nu se va mai ridica niciodata din tarana.

Sa dau timpul inapoi n-are rost, stiu ca as face aceleasi greseli. Am fost atunci, sunt si acum si voi fi si maine acelasi om. Istoria ne invata … ca nu invatam nimic din istorie.

Sa uit, sa iert? De ce as face una sau alta? Nu vreau nici sa uit, nici sa iert. Imi voi purta povara pana la capat. Sunt gandurile mele si am invatat sa traiesc cu ele. Nu caut limanuri, nu astept minuni si azi e la fel de bun ca si maine sau ca si ieri.

Am nevoie de ceilalti exact in aceeasi masura in care au si ei nevoie de mine. Astazi da, maine nu si viata merge mai departe. Poate ca doare uneori dar cu timpul invatam sa ne suportam singuratatea.

Devreme, tarziu, azi, maine sunt doar simple cuvinte pe care nu le mai ascult. Nu ma mai agat de prezent, nu mai traiesc in trecut si viitorul este doar o alta zi din calendar. Ma „construiesc” cu fiecare zi care trece.

Nu cer nimanui sa ma accepte, fiecare e liber sa ma judece si sa ma osandeasca dupa chipul si asemanarea lui. Eu imi voi urma calea care nu stiu inca unde ma va duce.

Copyright © by Ambra


Nu ti-am spus…

File dintr-un jurnal fara nume

Au fost si fluturi cu aripi moi pe care ii simteam cum se zbat sa-mi iasa din suflet dar au fost si taceri grele care ma invaluiau ca intr-un giulgiu, nelansandu-ma nici sa respir. La inceput te iubeam, fara ca macar sa stiu de ce. Intr-un tarziu am inteles de ce nu te-am mai iubit dar asta oricum nu mai conta. Ce rost avea sa mai caut de ce-uri? Lucrurile veneau si plecau, totul se repeta si viata era facuta din clisee mai mari sau mai mici.

Credeam ca este esential sa comunicam dar aveam sa aflu ca pot doar sa vorbesc singura, ca pot sa urlu intre patru pereti, sa plang pana cand imi pierdeam suflarea pentru ca tu erai prea orb si prea surd sa ma auzi, preocupat fiind doar de propria persoana, de parca universul incepea si se sfarsea cu tine. As fi putut sa plec in orice clipa si daca astazi m-ai intreba de ce n-am facut-o atunci, ti-as spune doar ca aveam prea multe intrebari si niciun raspuns.

Si mai este ceva ce nu ti-am spus …

S-a intamplat demult, cred ca sunt ani de atunci. Era dupa inca una dintre certurile noastre nesfarsite care pe mine ma secatuiau de orice vointa. Nu stiam incotro ma indrept, ce astept, ce vreau de la mine, de la tine, de la noi de fapt. Si atunci am plans. Da, am plans, stupid refugiu dar necesar. Am plans mergand pe strazi aiurea si lumea ma privea cand indiferenta, cand usor compatimitoare, probabil intrebandu-se daca nu sunt nebuna. Ploua in ziua aceea si ma gandeam ca picaturile de ploaie cadeau special pentru mine. Am ajuns intr-un tarziu acasa. M-am inchis in camera mea si am continuat sa plang pana cand am simtit ca nu mai pot sa respir si ca obrajii imi luasera foc si atunci am inteles. Nodul din gat si incercarea disperata de a respira din nou m-au adus la realitate. Lumea mea nu incepea si categoric nu se termina cu tine. Am inteles ca prezenta ta nu-mi mai era necesara. Mi-au trecut instantaneu si fluturii din stomac si au disparut si intrebarile sacaitoare de genul „oare ii pasa de mine?”. Si stii ceva? Tu n-ai banuit nimic pentru ca viata a mers mai departe, aparent fara nicio schimbare. Nu ne-am despartit atunci ci mult mai tarziu, dar acela a fost momentul in care am simtit ca visul meu s-a destramat si ca pentru prima oara imi eram suficienta mie insami. Stiam ca nu te mai iubesc si o parte din mine murise putin.

Copyright © by Ambra