Category Archives: povesti

Cu noroc, fara noroc

N-am facut niciodata nimic din ce se asteptau ceilalti. Nu voiam sa lupt, nu ma interesa ce se intampla in jurul meu. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile carora nu acceptam sa ma supun. Toti in jurul meu aveau familii, copii, cariere carora sa le poarte de grija. Se puteau considera impliniti. Eu eram singur si preferam sa ma las dus de val. Pentru mine, aici sau in alta parte era la fel. Viitorul meu “nu suna” bine. De fapt, nu exista.
Ceilalti spuneau despre mine ca n-am niciun viitor iar eu nu faceam nimic sa-i contrazic. Vroiam doar sa fiu lasat in pace sa-mi traiesc viata asa cum credeam eu ca trebuie sau „sa-mi bat joc de viata” dupa parerea lor. La urma urmei, nu cerusem eu sa ma nasc asa ca ma simteam indreptatit ca macar la maturitate sa aleg si eu alesesem sa nu fac nimic. Nici macar griji pentru ziua de maine.
Fusesem catalogat boem, nihilist, idiot etc. Adevarul era ca putin imi pasa si de mine si de ceilalti si viata parca in ciuda tuturor imi oferea tot. De mine aveau grija altii, eu nu ma osteneam nici macar sa-mi platesc impozitele. Problemele daca apareau se rezolvau de la sine, gaseam intotdeauna “ingeri pazitori” pregatiti sa se sacrifice pentru mine. Amicii ma destestau pentru norocul meu si nici macar nu se mai sfiau sa mi-o spuna in fata. Stiu, nimic nou sub soare. Pana intr-o zi, cand dupa o betie crunta m-am trezit mahmur intr-un sant. Nu, de data asta nu m-a mai cules niciun inger, in zona aia cred ca era interzis ingerilor. De altfel, daca s-ar fi aventurat vreunul prin preajma i-as fi rupt eu insumi aripile mai ales cand am constatat cu bruma de luciditate care-mi ramasese ca nu mai aveam nici portofelul, nici ceasul si ca eram in picioarele goale. La urma urmei nu eram decat un betiv, unul pe care-l impingi cu piciorul mai incolo in sant sa nu-l calce dracu’ vreo masina.
Credeam ca incercasem toate viciile si ca ajunsesem cat de jos poate sa ajunga un om dar ma amageam. Cand m-am ridicat din sant si am pornit cu pasi impleticiti inainte fara sa stiu incotro ma indrept, tocmai spre un astfel de loc ma conducea destinul(daca exista asa ceva) sau nesabuinta mea de care sunt mult mai sigur. Am mers mult, pana cand am simtit ca-mi sangereaza talpile. Nu se vedea nicio casa si nimeni n-a oprit langa mine. Cine m-ar fi luat in halul in care eram? Si atunci de nicaieri a aparut el. Pur si simplu de nicaieri! ori poate ca eram prea “aburit” ca sa-mi dau seama cand a ajuns in fata mea. Unde te duci? m-a intrebat. Nu stiu, am raspuns si era adevarat, nu stiam prea bine nici pe ce lume sunt darminte sa stiu incotro ma indreptam. Vino cu mine, mi-a spus scurt si desi in primul moment am vrut sa protestez, ce naiba! ma trata ca pe un copil! l-am urmat ca un catelus pierdut. Am ajuns la o casa darapanata, care avea in loc de ferestre fasii de plastic batute in cuie si o bucata de tabla ruginita drept usa. Insotitorul meu a izbit cu piciorul in ea si aceasta s-a cascat larg, lasand vederii mele neghioabe o priveliste pe care numai Zola o putea descrie. Era mizeria umana viermuind.
Incepeam sa ma trezesc din betie datorita si mirosului intepator de amoniac care venea dinauntru. In fata mea stateau claie peste gramada, 15 oameni, femei, copii si vreo 2 barbatii in varsta. Iti place familia mea? Fam…, fam…, familia ta? m-am balbait eu. Da, ce te miri? Sunt toti ai mei. Ai tai? repetai eu, uitandu-ma la copii care se tavaleau pe jos, urland cred ca de foame. Vrei sa faci parte din familie? Am nevoie de ceva brate in plus. Pentru ce? O sa vezi! veni prompt raspunsul. M-a bufnit rasul. Nu-mi venea sa cred ca mi se intampla mie una ca asta. Ce om in deplinatatea facultatilor mintale, fara nici un fel de constrangere ar fi acceptat sa intre intr-o adunatura care se numea pretentios “familie”? Printre cersetorii schilozi, printre curvele desfigurate de bautura si de bataile incasate, printre copiii murdari pe care colcaiau paduchii si inflorea raia imi gasisem eu locul…
M-am auzit spunand “da”, fara sa stiu in ce fel acest “da” imi va schimba viata. A fost dorinta de aventura, a fost curiozitatea, ma plictisesem de viata mea “norocoasa” pentru care eram invidiat de ceilalti, imi pierdusem discernamantul sau era ceva in mine care m-a indreptat spre acel loc si spre acea intalnire? Toate sunt amestecate acum si cel mai mare dusman al meu este timpul care ma alunga mai departe. Mai demult nu stiam sa-l pretuiesc, lasam zilele sa treaca fara sa-mi pese, crezand ca timpul imi apartine, dar ma inselam, o doamne! cat ma inselam.
Am intrat in familie si conform traditiei mi s-a citit viitorul. Acel viitor pe care eu nu dadeam niciun ban, aici era pretuit dupa reguli clare, carora trebuiau sa se supuna toti. Ce insemna viitorul pentru acesti oameni, desi unora dintre ei cu greu le puteam spune oameni?

*
– Hai sa-ti ghicesc.
– Norocul, viitorul, dragostea, moartea sau toate la un loc? O sa-mi spui doar ce crezi ca vreau sa aud.
– Dimpotriva, iti voi spune tot ceea ce ai mai auzit dar n-ai vrut sa asculti.
– Vorbe incalcite, atata tot. Ce poti sa-mi spui tu in plus fata de ceea ce stiu deja?
– Ai noroc dar esti sarpe. Niciodata nu joci cinstit, nu spui lucrurilor pe nume, te ascunzi, te furisezi si profiti de slabiciunile celorlalti. De aceea ai ajuns aici, printre noi. Asculta bine – nimic nu este intamplator in viata.
– Clisee, clisee …
*
A avut dreptate ghicitoarea – am ajuns cersetor.

(continuarea aici)

Copyright © by Ambra


Intre bine si rau

Pentru fiecare dintre noi, lumea se sfarseste odata cu viata noastra traita asa, pe nesimtite.

Da, lumea mea, cea pe care o stiam se sfarsea zi de zi, cu fiecare clipa care trecea si zadarnic incercam sa pastrez pentru mine blestematele de clipe. O umbra ma insotea si imi soptea: locul tau nu este aici ci in lume, departe de toti si de toate. Ma lasam mistuit de focul care ma gonea si mai departe, cautand in zadar un liman langa care sa spun: asta este ce mi-am dorit! Dar nu se intampla niciodata asa. Treceam peste timp si spatiu de parca nici n-ar fi existat. Nimeni nu era langa mine ca sa ma opreasca sa fac pasul inapoi de pe marginea prapastiei. Balansul intre bine si rau ma atragea prea mult si granita dintre ele s-a subtiat pana cand au devenit ambivalente. Nu mai stiam: ceea ce credeam eu ca este bine avea acelasi sens si pentru ceilalti? Eram mereu pe picior de razboi. Cu mine insumi mai ales. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile care treceau peste mine. Cel mai simplu mi se parea sa ma las dus de val iar locul unde m-a dus valul era departe de tot ce mi-am inchipuit ca este posibil.


Demoni proprii

 … iubiri inutile …

“S-a insinuat in viata mea treptat, treptat, facandu-se sau mai bine zis incercand sa se faca util. Interesul lui pentru mine nici macar nu ma flata. Ceilalti imi spuneau ca ar trebui sa fiu fericita pentru ca-mi acorda atentie. Era “domnul avocat”. Daca ar fi stiu el ca din toate profesiile care exista, tocmai vis-a-vis de profesia asta am cele mai amestecate sentimente …”

Povestea Vandei mi se parea cunoscuta, o mai auzisem in diferite variante, in care el intotdeauna era foarte bine situat. Altfel nici n-ar fi existat povestea sau ar fi existat dar n-ar fi meritat povestita, ar fi fost doar inca o relatie a Vandei, esuata lamentabil ca de obicei. Vanda se indragostea fulgerator, facea pasiuni nebune pentru barbati pe care-i vazuse o singura data in viata si apoi isi irosea timpul incercand sa-i regaseasca, sa-i faca sa se indragosteasca de ea, sa traiasca impreuna aventura vietii lor dar totul ramanea doar o fantezie. Atunci Vanda isi spunea ca respectivii nu stiau ce au ratat si mergea mai departe. Cunoscand-o ma asteptam sa-mi spuna si acum la fel dar surprinzator tacu.

O priveam cum isi aranja suvitele de par care-i cazusera pe fata, apoi isi ridica delicat  manecile si isi turna meticulos cafeaua in ceasca, atenta sa nu verse nicio picatura de parca ar fi turnat cine stie ce potiune miraculoasa si o invidiam. Eu din graba varsasem cafeaua in farfurioara si cateva picaturi ajunsesera si pe fata de masa dar asta eram eu … cu Vanda era altceva. La prima vedere nu te impresiona, nu puteai spune daca e frumoasa sau urata. Avea o infatisare mai degraba comuna, parul castaniu, ochii caprui, talie mijlocie, nici slaba, nici grasa, cum ar zice unii: “undeva la mijloc” dar avea altceva, ceva ce am inteles mult mai tarziu cand prietenia mea cu Vanda nu mai era ce fusese. Unele relatii obosesc pur si simplu si la un moment dat mor ca sa le ia locul altele. A noastra nu murise dar categoric obosise si in mare parte eu purtasem vina. Vanda era un om caruia inainte de toate trebuia sa-i acorzi rabdare ca sa ajungi sa-l cunosti iar asta este marele meu defect, n-am rabdare si n-am castigat-o nici cu trecerea anilor.

Citește în continuare


Dorinte desarte

locurile, faptele si personajele sunt pura fictiune

continuarea la „Viata este un joc de noroc

(fragment)

Imi doream sa ajung „cineva”. Banal daca stai sa te gandesti, pentru ca inca n-am intalnit pe cineva care sa spuna ca vrea sa ramana un „nimeni”. Ei bine, da, vroiam sa demonstrez de ce sunt in stare celorlalti. De obicei, pretindem ca vrem sa realizam cutare lucru pentru noi insine dar de cele mai multe ori mintim. In primul rand o facem pentru ceilalti. Lor trebuie sa le aruncam in fata „realizarile noastre” si in felul acesta sa ne satisfacem vanitatea. Daca prin absurd ceilalti n-ar exista probabil ca am fi coplesiti de modestie si am deveni modele de virtute. Noroc ca asa ceva nu se va intampla niciodata si existenta noastra nu va fi „amenintata” de un astfel de pericol.

Marturisesc ca a existat in viata mea la un moment dat o anumita persoana in fata careia m-am simtit intotdeauna intimidat. Cinismul si aroganta care-o caracterizau pentru ca era vorba despre o „ea” ma lasau mut de fiecare data cand incercasem sa ma apropii. N-o intelegeam si cu cat incercam mai mult cu atat esecurile erau mai usturatoare pentru orgoliul meu, mai ales atunci cand a preferat pe altcineva pe care-l consideram cum altfel?! inferior mie din toate punctele de vedere. O vreme mi-a placut sa cred ca voia sa ma faca gelos, pe urma mi-am dat seama ca de fapt isi batea joc si de mine si de celalalt. Totul fusese doar un capriciu, nimic serios, ea ramanand la fel de indiferenta si fata de el. Probabil ca nu voi afla niciodata ce urmarea cu adevarat dar tocmai ciudatenia ei ma incita.

Mie mi-a placut mereu sa simplific lucrurile asa ca desi se pare ca pierdusem o batalie continuam razboiul, consolandu-ma in acelasi timp cu tot ce-mi iesea in cale. N-avea importanta ca era frumoasa sau urata, grasa sau slaba, inalta sau scunda, proasta sau desteapta. Sa fie femeie si-mi era de ajuns. Era felul meu stupid de a-mi razbuna frustrarile pricinuite tot de o femeie pe care oricum n-o intelegeam. E adevarat ca nu-mi ceruse niciodata nimic, nici macar s-o inteleg si nici nu ma lasase sa ma apropii de ea dar eu continuam sa sper. Nici astazi cand au trecut atatia ani n-am renuntat la visul asta. Nu pentru ca n-as fi putut ci pur si simplu pentru ca n-am vrut. Aveam nevoie sa ma agat de imagine ei, de ceea ce simtisem pentru ea ca sa-mi traiesc viata mai departe, viata mea care nu era nici searbada, nici plicticoasa dar nu era chiar ceea ce-mi dorisem.

Reusisem sa-mi indeplinesc majoritatea dorintelor, e drept mai mult sau mai putin, in functie de cat de mult imi dorisem un lucru sau altul. Cu o singura exceptie: niciodata, dar niciodata n-o mai reintalnisem pe ea. Ramasesem cu senzatia ca aveam niste socoteli neincheiate si socotelile astea ma urmareau chiar si acum dupa ce trecuse atata timp. Sigur, as fi putut s-o caut, sa-i dau un telefon dar n-am facut-o. Credeam ca nu trebuie sa fortez destinul. Lasasem in sarcina hazardului eventuala noastra intalnire. Imi spuneam ca daca primeam un semn atunci insemna ca avusesem dreptate sa nu renunt la visul meu. Evident ca asteptarile mele erau nerealiste si eram irational. Destinul meu erau altul, langa altcineva.

Cand ii aud pe unii rostind cu emfaza ca singuri „si-au croit destinul” imi vine sa-i iau la palme. Desigur, fiecare e liber sa creada ce vrea despre sine insa eu imi spun ca viata mea cel putin, a fost formata din intamplari pe care nu eu le-am determinat. Eu am fost doar prins in ele si tarat mai departe. As vrea sa cred ca intr-un procent infim de mic am fost stapanul absolut al actiunilor mele si nimeni si nimic in afara de propria mea vointa nu m-a condus intr-o directie sau alta dar probabil ca si asta este o dorinta desarta.

Copyright © by Ambra


Povestea Anei

Ana poate fi oricare dintre noi. E un om, o femeie mai precis, nici mai buna, nici mai rea decat multe altele. Ca toti oamenii, Ana are si ea temerile ei. Desi este o femeie inca tanara ii este frica de batranete si de singuratate, de contopirea acestora doua … care parca o pandesc cu tentaculele lor gata sa o inhate. Nu vrea sa imbatranesca singura. Si atunci se arunca in viata cu toate fortele ei dar viata nu-ti da niciodata ce ii ceri atunci cand vrei. O ocoleste. Si cu cat Ana se agata mai tare de viata cu atat aceasta o ocoleste. Nu-i da dar nici nu-i cere nimic. O lasa in pace ca si cum nici n-ar exista. Pare o contradictie in termeni, Ana e vie dar traieste ca si cand pentru ea s-ar fi terminat toate bucuriile, ca si cand n-ar mai exista nicio placere de gustat, nicio noutate de aflat, ca si cand la cei 27 de ani ai sai ar fi trait totul si ar fi cunoscut toate ascunzisurile vietii. Evident ca se insala dar n-o contrazice nimeni. Cine ar indrazni in fata surasului plictisit al Anei?

Asteptarea doare, gandeste Ana. Eu vreau acum, aici dar cuvintele suna gol, fara ecou.

Lucrurile nu sunt niciodata asa cum par, e vechi cliseul dar inca se aplica. Asa e si viata Anei, ca un cliseu uitat de viata. Pe dinafara ambalajul este frumos, straluceste, ceilalti sunt atrasi de el iar atunci cand se apropie dau de un suflet ros de indoieli, de temeri absurde, de intrebari fara noima, un suflet schilod prins intr-un corp care nu-si gaseste locul. Probabil ca pentru cei ca Ana s-a inventat gandirea pozitiva ca sa nu mai vada toate gropile din asfalt sau din viata lor, pentru ca cinstit vorbind daca pe strada ar fi o singura groapa dintre toti oamenii care ar trece pe acolo doar Ana n-ar rata-o. Ce am vrut sa spun cu asta? Ca unii oameni traiesc degeaba si tragic este ca isi dau si ei seama de asta si atunci incearca cu disperare sa se schimbe iar incercarile lor cu cat sunt mai disperate cu atat sunt mai ridicole. Cei ca Ana nu sunt prosti, stiu si singuri cand devin ridicoli. In incercarea de a scapa de ridicol ajung sarcastici si isi scuipa veninul in toate partile. Ar fi in stare sa te intrebe surazand „dar tu cand iti tai venele?”.

Orice asemanare este pur intamplatoare.

Copyright © by Ambra


Poveste de pus in buzunar

O poveste traieste doar daca are cititori iar atunci cand acestia nu exista ii asteapta rabdatoare pana cand o descopera cineva.

Atunci cand raman in pana in idei ies pe strada si ma uit la ceilalti. Imi place sa culeg povestile pe care ei nu au curajul sa le scrie. Acum de pilda, il privesc de ceva vreme pe un tanar, care paseste ingandurat pe cealalta parte a strazii. Merge incet si isi sopteste in barba. Parca ar vrea sa spuna cuiva ceva. Ce ar fi sa-i scriu eu cuvintele pe care el nu are curajul sa le rosteasca? Dar daca gresesc? O sa scriu cu cerneala invizibila si atunci numai el va stii daca am avut dreptate sau nu. De fapt, eu intotdeauna am dreptate. Doar d’aia sunt … va spun mai tarziu cine sunt.

Povestea ar incepe asa …

„Astept de Craciun un cadou de la tine. Simplu, un semn de viata, atat. Sa stiu ca existi, ca esti acolo pentru mine. Nu imi fac iluzii ca imi vei spune ca inca ma astepti sau ca ma vei astepta o viata. N-as putea duce o astfel de povara si n-as suporta sa stiu ca lipsa mea a fost cauza nefericirii tale. Ar fi de ajuns sa ma saluti si atunci as intelege ca nu a fost totul in zadar. Ca viata mea searbada si fara rost de pana acum a capatat fie si numai pentru cateva momente putina stralucire. M-as bucura atunci ca un copil in fata unei jucarii pe care si-a dorit-o tot anul si pe care acum o tine la piept fericit. Pentru el lumea incepe si se termina cu acea jucarie. Dar pentru tine …”

Aici m-am oprit pentru ca si tanarul nostru s-a oprit si s-a asezat pe o banca. Mda, suntem in parculetul de langa biserica. Suntem mai multi in zona dar astazi nu vad pe nimeni dintre cunoscuti. E tarziu, toamna, frig si umezeala te patrunde pana la oase. Indur cu stoicism pentru ca trebuie sa-mi termin povestea. Cineva o asteapta si mai ales cineva vrea sa o scrie chiar daca n-are curaj sa recunoasca asta.

„Privesc in jur, a inceput sa ninga. Ti-aduci aminte? Era prima noastra iarna impreuna. Ma priveai si radeai. Am alunecat si am cazut si tu peste mine. N-as mai fi vrut sa ma ridic in veci de acolo. Sa te tin in brate era rasplata mea si tot ce puteam sa-mi doresc. Treceau oameni pe langa noi si ne priveau uimiti cum stateam pe jos si radeam. Ningea peste noi si as fi strigat tuturor „sunt fericit, pentru prima oara sunt cu adevarat fericit”. Ce putin imi trebuia pe vremea aia sa fiu fericit si ce simple pareau toate. Eu, tu si fulgii de zapada care ti se asezau pe par, pe pleoape, iti intrau in nas, in gura si … iarasi tu, tu care radeai. Acum imi par atat de departe clipele acelea de parca nici nu au fost vreodata. Uneori ma intreb daca tu, cea care inca mai razi in amintirile mele, ai existat vreodata.”

Ajuns aici, tanarul s-a ridicat incet de pe banca. Sunase telefonul…

Povestea noastra nu se termina cu happy-end. Daca va spun ceva versurile „mi-am luat si eu nevasta, urata si cam proasta/am doi copii cu ea/si ii feresc cat pot de mult de soacra-mea” nu mai fugiti de povesti. Lasati-le sa se scrie si singure uneori.

Copyright © by Ambra


Cea mai frumoasa poveste

Ar fi trebuit sa fie o poveste frumoasa dar n-a fost. N-a fost nimic din ceea ce ar fi putut sa fie dar hai sa ne amintim inceputul.

Ne-am cunoscut intamplator chiar daca eu am vrut sa cred altceva. Mai tarziu, am aflat ca de fapt tot timpul ai fost atat de aproape de mine, incat uneori poate ca am trecut unul pe langa altul, dar ce folos?! Atunci nu te-am recunoscut. Cred ca nici acum nu te-as recunoaste de prima data. Mi-ar trebui minute in sir pentru ca imaginea ta sa ajunga in sertarasul in care te-am ascuns si acolo mintea mea sa cotrobaie infrigurata dupa amintirile cu tine si sa le compare. De momentul acela chiar mi-este teama. Mi-e teama ca s-ar putea sa nu te mai regasesc nici macar acolo in amintiri si sa te privesc indiferenta ca pe oricare alt barbat.

Iti simteam prezenta indiferent de cat de multi oameni erau in jur. Stiam ca esti acolo si atunci aveam curajul sa fac si sa spun cele mai nebunesti lucruri pentru ca erai langa mine. Fara tine totul era gol, lipsit de sens, nu mai eram eu insami. Imi lipseste nebunia de atunci. Acum nu mi-au mai ramas sa ma insoteasca decat furia si neputinta.

As fi vrut sa fi fost cea mai frumoasa poveste traita de mine dar n-a fost decat inca o poveste trista, banala asa cum este si viata mea. Nu am crezut niciodata in minuni, nu cred nici acum asa ca probabil, n-am nicio sansa sa schimb lucrurile. De fapt, ma intreb daca chiar imi doresc sa schimb ceva. Ce rost ar avea? De la o vreme ai fost atat de ocupat ca sa vezi ca exist incat atunci cand am disparut a fost ca si cum nici nu as fi existat.