Monthly Archives: Octombrie 2007

Intr-un final

M-as multumi intr-un final

S-ating cu sufletul furtuna

Si peste mine linistea sa curga

Sa tin ascunsa in palme ploaia

Si printre degetele rasfirate

S-o las incet sa alunece

De dupa stropii care cad

Sa cred ca a fost doar o parere

Obrazu-ti ars acum de lacrimi.


Respiro

http://vive-le-rock.deviantart.com/gallery/

Sunt unele dimineti, mai ales cele de noiembrie, in care n-ai vrea sa faci nimic. Nu vreau sa citesc, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, ci pur si simplu doar sa stau si sa privesc stropii de ploaie care se preling pe geam. Sa ma uit cum totusi timpul trece, marcat pe cadranul ceasului si sa am impresia ca pentru mine a stat pe loc. Ca am reusit sa-l opresc intr-un timp fara de timp. Si imi place senzatia asta atemporala. Ma amagesc ca timpul care curge pentru toti ceilalti intr-un ritm ametitor s-a oprit un pic si imi acorda un moment de respiro. Nu vreau sa umplu cu nimic acest respiro. E al meu intr-un fel pe care doar eu il simt si chiar daca stiu ca toate au un pret, in diminetile mele de noiembrie lucrul asta e lipsit de importanta. Ploua putin si in sufletul meu dar e bine, cel putin acum toamna. Nu mai sunt nici flacari, poate ca am pierdut si din scanteia de mai demult dar stiu ca nu-mi mai imi este frica de intuneric iar timpul poate sa treaca.

Copyright © by Ambra


Despre iubirile imposibile

Poate ca n-ar trebui sa scriu despre asa ceva. La urma urmei ce stiu eu mai mult decat ceilalti despre iubirile imposibile? La dragoste ca si la fotbal sau politica toata lumea se pricepe … de cele mai multe ori prost. Si totusi subiectul ma agasa si nu puteam sa-l abandonez. Evident ca nu-l voi putea epuiza in 20 de randuri …

Mi-am amintit ca am vazut la un moment dat intr-un serial cum unul dintre personaje vorbea despre sufletul pereche, despre acel suflet care ni se spune ca exista pentru fiecare dintre noi si noi il asteptam o viata intreaga. Mai mult, personajul stia si cum trebuie sa fie, ii stia gandurile dar … nu-l intalnise niciodata. Unii dintre noi au norocul sa-si intalneasca sufletul pereche dar mai exista si varianta in care intalnesc de fapt sufletul pereche al altcuiva. Si atunci incepe tragedia. Desigur relatiille sunt influentate si de contextul in care apar si devin imposibile si din cauza familiei, a diferentelor de ordin etnic, politic sau cultural dar nu astea fac obiectul discutiei. Ma refer strict la sentiment. Ce este de fapt o iubire imposibila? Sentimentul ca atare sa fie imposibil? Nicidecum, problema trebuie cautata la cei care sunt implicati intr-o relatie. Cineva imi spunea ca nu exista iubiri imposibile ci doar persoane imposibile si ca ne indragostim de cine nu trebuie. De parca ar exista oamenii de care trebuie sa te indragostesti si oamenii de care nu trebuie … toate sunt relative atunci cand ajungi sa vorbesti despre sentimente.

De ce devine o iubire imposibila? Pentru ca avem prostul obicei sa proiectam asupra celuilalt asteptari nerealiste. Il vedem asa cum am vrea noi sa fie nu asa cum este in realitate si atunci cand se intampla sa actioneze altfel decat ne-am dori lumea noastra se prabuseste si ne simtim tradati.

Si mai e ceva, trebuie sa accepti ca dragostea nu tine o vesnicie. Are un inceput si deja stii ca te indrepti catre sfarsit. Este inevitabil si nu-ti ramane decat sa traiesti clipa.

Daca am putea sa admitem ca la un moment dat ne-a fost teama de un nou inceput, ca ne-a fost frica sa ne implicam pentru ca era prea mult, ca n-am stiut ce vrem de fapt si n-am putut sa marturisim acest lucru, ca am fost inselati si n-am dorit ca acest lucru sa se repete din nou poate ca am gasi explicatia faptului de ce am preferat sa fugim si apoi … e nevoie de curaj  ca sa ramai si sa lupti pentru ceea ce iti doresti.

Copyright © by Ambra


Cenusiu

Ma uit la cerul cenusiu si imi repet in gand ca nu-mi plac pescarusii. Nu-mi place cum se rotesc deasupra orasului, cum scormonesc prin gunoaie si parca te incoltesc cu privirea lor fixa. Cand ii vad rotindu-se deasupra am impresia ca se apropie ceva rau, ceva care se strecoara insidios pe langa mine.


Frunze ratacite

Atingea din cand in cand manunchiul de frunze aproape uscate pe care-l adunase. Timpul lor trecuse iar crengile aveau de asteptat un alt anotimp ca sa prinda viata. Culorile se amestecau, putin galben, mult rosu si pe ici si colo chiar si un pic de verde.

Si ea astepta un alt anotimp, nici mai vesel, nici mai trist poate doar mai asezat si poate mai cald. Trecea alene pe strazile pe care le-ar fi recunoscut si cu ochii inchisi, fara sa se gandeasca la nimic, fara sa caute ceva anume ci doar pentru placerea de a revedea locurile pe care altadata le iubise. Aici cunostea fiecare cladire, asta avea scari la intrare, cea de langa ea avea o vita de vie cataratoare, aici a stat poetul X … ii erau dragi toate, mult prea dragi. Cand trebuise sa plece de acolo se rupsese brusc, fara sa se uite inapoi iar cand trecuse cu masina prin cartier o facuse intotdeauna in viteza de parca ii era teama sa nu o surprinda cineva. Chiar daca nu toate amintirile legate de locurile acelea erau placute totusi in inima ei se considera acasa, mereu acasa. Isi amintea primele lectii de engleza si zgripturoaica care ii fusese profesoara. Nu i-a placut niciodata acolo si a fost fericita cand datorita unui conflict profesoara a dat-o afara. A avut curajul sa-i spuna ca nu-i furase ea banii. Bineinteles ca scorpia isi gasise banii pe care-i ratacise dar deh, era prea tarziu iar scuzele tardive. Au urmat stupidele lectii de balet, alta treaba pe care o urase din prima clipa. Nu-i placeau nici macar bomboanele pe care le capata la sfarsitul orelor de dans. Singurul lucru cu care a ramas a fost placerea de a privi oricand, orice fel de dansatori.

Desigur, mai era si casa aceea rosie de pe colt despre care se spunea ca era bantuita de femeile care ar fi fost omorate acolo si mai erau si studentii de la arhitectura care veneau s-o deseneze. Pe atunci nu intelegea fascinatia celorlalti fata de casa respectiva si nu se putea gandi decat ca in ea locuieste un anume domn pe care il vedea mereu la carciuma din piata stand cat e ziua de lunga in fata unui pahar gol. Dar astea erau ganduri mult prea complicate pentru un copil …