Monthly Archives: Iunie 2007

As cere…

Daca cineva mi-ar putea indeplini o singura dorinta, una singura mi-ar fi de ajuns, as cere fara ezitare, ca macar pentru o zi sa stiu ce gandesc ceilalti. De fapt, nici macar pentru o zi, ci doar pentru o ora . N-as vrea prea mult, nu-i asa? Da stiu, sfidez bunul simt, morala, ce drept am sa ma amestec in vietile celorlalti etc. As vrea doar sa inteleg cum se fac legaturile, dincolo de neuroni si sinapse.

De pilda, mie nu-mi plac detaliile, nu-mi place sa dau explicatii si da, uneori vreau sa fiu doar cu mine insami. Oricine altcineva este in plus. Si mai ales, nu-mi place sa mi se puna la indoiala alegerile pe care le fac. Altii dimpotriva, nu pot trai daca nu te contesta, daca nu intra cu bocancii in sufletul tau si nu renunta pana cand nu ti-l fac ferfenita. Nu-mi mai ajunge cliseul cu „oamenii sunt diferiti si trebuie sa-i accepti asa cum sunt”. Dar ei de cate ori te accepta asa cum esti?

Anunțuri

“Sâmbãtã”

Mda, am primit si eu  de la Oedip tagul care circula in ultima vreme cu pagina 111 si primul paragraf din pagina respectiva. Asadar, se ia prima carte aflata la indemana, se deschide la pagina 111 si se reda primul paragraf. Paragraful cu pricina este :

„Un bărbat se îndreaptă spre Perowne, venind din directia multimii; are fata rozalie, o sapcă de baseball pe cap si e îmbrăcat cu o geacă galbenă Day-Glo; târăste după el o roabă si mătură rigola, în slujba consiliului municipal. Pare neobisnuit de hotărât să facă o treabă serioasă si vâră coltul măturii în toate ungherele bordurii ca să scoată resturile. Nu-ti prea vine să te uiti la el, să admiri energia si perfectiunea muncii lui, ca o acuzatie tăcută la adresa unei dimineti de sâmbătă. Ce ar putea fi oare mai inutil decât această îndeletnicire domestică adusă la scară urbană, prost plătită, când în spatele lui, la celălalt capăt al străzii, cutii de suc si cesti de hârtie se răspândesc din plin la picioarele demonstrantilor adunati dinaintea McDonald’s-ului de la colt. Şi dincolo de ei, în partea cealaltă a metropolei, o furtună zilnică de gunoaie. Când cei doi trec unul pe lângă celălalt, privirile li se întâlnesc, indiferente. Mătu­rătorul are albul ochilor tivit cu o nuantă gal­benă care bate în rosu de-a lungul pleoapelor. Pentru o clipă ametitoare, Henry se simte legat de celălalt bărbat, ca si cum s-ar afla pe un balansoar, tintuiti de o axă care i-ar putea arunca pe unul în viata celuilalt.”

Aveam de ales intre « Tratat de drept succesoral » al lui F. Deak si « Sâmbãtã » a lui Ian McEwan. Evident ca am ales « Sâmbãtã » chiar daca ma chinuiesc de mult timp sa o citesc. Chinuiesc e un fel de a spune … pur si simplu n-am reusit sa-mi fac timp sa o devorez. Imi place cum scrie McEwan, dovada ca posed in biblioteca, cumparate din proprie initiativa, nu primite, mai multe volume, cum ar fi : Gradina de ciment, Amsterdam, Ispasire, Mangaieri straine. Este un autor original si nu spun nimic nou. Cartile lui starnesc scandal (ex. Gradina de ciment), este acuzat de « senzationalism socant » dar il citesc mai ales pentru ca are curajul sa expuna la bara probleme de care noi cei mai multi ne ferim sa si admitem ca exista.

Ca o paranteza, am citit mai demult o recenzie despre „Gradina de ciment” in care nu se recomanda citirea acestei carti si mi s-a parut atitudinea cel putin puerila. Cartea recunosc, este socanta(de altfel toate cartile lui McEwan sunt presarate cu violenta si durere), dar cred ca tocmai asta ar trebui sa fie menirea unei carti, sa te trezeasca. Evident, parerea mea …

Ma conformez si tagul merge mai departe la Trestie, Fata cu soarele, Nicoll, Psiheea si Rudy.


Cicatrice

Intre mine si tine ai trasat un hotar. Stiu ce este dincolo de granita dar nu vreau sa privesc. Nu stiu cand sau cum a aparut si uneori nu stiu nici de ce. Banuiesc doar. Vrei sa te uit. Dar cum as putea sa te uit cand toate gandurile mele incep si se termina cu tine? Sufletul meu este brazdat de urme adanci lasate de privirea ta. Le port cu mine peste tot si uneori le pipai ca sa ma asigur ca sunt acolo. Asa te am mai aproape. Stii cand mi-ai lasat prima cicatrice? Atunci cand ti-am spus ca am nevoie de tine si tu ai izbucnit in ras. Cum putea fi atata cruzime intr-un hohot de ras? Au urmat altele, multe la numar, pe unele le-ai vindecat chiar tu, in altele ai turnat sare pentru ca stiai ca mie imi pasa. O particica din mine se revolta impotriva ta si ma indemna sa plec dar simteam ca mor putin si ma opream din drum.

Poate ca am vrut sa vad ceva acolo unde era un mare nimic si totusi am simtit cum privirea ta ma urmarea din umbra. As fi vrut sa fiu „umbra umbrei tale”, as fi putut sa inventez cuvinte pe care doar tu le-ai fi inteles … dar … as fi putut sa te si mint asa cum am facut-o de multe ori. Tristetea din privirea ta ma alunga si ma chema inapoi si in felul asta pendulam intre un azi fara sfarsit si un maine fara sens.

Te-ai schimbat si rictusul din coltul gurii sta marturie. Nu-mi spune nimic pentru ca stiu ca viata s-a razbunat. Restul sunt detalii iar mie nu-mi plac detaliile.


Fluturele

butterfly.jpg

Gheare mici il sfasiau incet. Metodic s-ar putea spune. Ajunsesera aproape de inima si acum ii dadeau ocol. Urma o disectie amanuntita. Vroiau sa stie unde a ascuns zborul, cum poate un fluture sa atinga inefabilul…

Fluturele prins cu un ac si cu aripile rasfrante astepta. I se stersesera culorile si incepuse sa arate ca la origini. Se mai vedea omida care fusese chiar daca zborul catre inaltimi il facuse sa creada pentru cateva momente ca lumea ii apartine. Stia ca va muri dar fluturii nu au lacrimi si nici nu stiu ce inseamna tristetea.  Vazuse cerul si ii era de ajuns. Lumea se multumise sa-i priveasca culorile si isi spusese in sinea ei „inca unul care va plati pentru indrazneala”. Apoi il uitase. Nu mai era nimic de spus. Pentru iluzia zborului omida devenita fluture trebuia sa plateasca.

Fluturele s-a mai zbatut o data si ar fi vrut sa strige ca locul lui este in cer nu pe pamant dar lumea deja privea in alta parte. Un alt fluture cauta lumina.


Iluzia mea perfecta

Stiu, tot ceea ce ti-as putea spune ai mai auzit si altadata asa ca ce rost ar avea sa ma repet?! As fi putut sa-ti scriu cele mai frumoase scrisori dar la ce bun? Stiam ca intr-o zi se va sfarsi totul asa ca n-avea sens sa-ti rapesc timpul. Sa-ti las amintire cuvintele mele? De ce? Ca intr-un moment de furie sa le rupi pe toate? Mai bine nu. Dar de fapt, ce sa-ti fi scris in scrisorile pe care nu o sa-ti le trimit niciodata? Ca te iubesc, ca esti iluzia mea perfecta, ca atunci cand inchid ochii esti in fata mea si as vrea sa intind mana sa te ating, dar nu o fac de teama sa nu spulber visul? Visele mele sunt ca vorbele. Vin, pleaca, ma poarta cu ele si cateodata ma izbesc de pamant pentru ca visele mele sunt rautacioase. Mai ales cele in care esti tu. Li se pare ca sunt cele mai importante vise si atunci le dau pe toate celelalte la o parte. Mi-e teama ca intr-o zi visele mele vor comite un fratricid si eu voi fi complice. Tocmai de aceea, o vreme n-am mai dormit dar visele astea sunt viclene. Ma viziteaza doar cand vor ele. Asa ca acum stau cu ochii deschisi si visez. La tine, evident.


Eu cred in tine – Din amintirile unui inger trist


Stau pe o margine si te privesc. Nu ma vezi. Nici macar nu crezi ca exist. Eu cred insa in tine. Cum as putea sa fiu ingerul tau altfel? Nu pot sa-ti sterg lacrimile, nu pot sa-ti aduc zambetul inapoi, nu pot nici macar sa-ti vorbesc. Mi-as dori sa pot sa-ti raspund la intrebari dar am doar privilegiul sa te privesc. N-am voie sa te judec dar voi fi alaturi de tine cand altcineva o va face. De multe ori ti-as fi dat aripile mele dar mi le-am pierdut. Am vrut sa alung lacrimile cuiva ca tine dar aripile au fost atat de moi si eu atat de slab incat ne-am prabusit amandoi. Atunci mi-au luat aripile si mi-au spus ca le voi capata inapoi doar cand nimeni nu va mai plange. Cu timpul m-am resemnat. Merg alaturi de tine si te privesc cum iti tarasti pasii, incercand sa gasesti drumul pe care odata il stiai atat de bine. Cum as putea sa te ajut cand nici pe mine nu m-am putut salva? Ce simplu ar fi fost  sa-ti spun „nu exista ratare” dar ingerii nu pot minti. In schimb, au credinta. Pentru toate clipele tale de indoiala, eu m-am tarat in genunchi pana la capatul lumii, pentru fiecare lacrima de-a ta, eu am implorat cerul sa-ti mai dea o sansa si atunci cand tu ti-ai plecat privirea, eu am tinut speranta in brate ca sa nu se piarda.

Copyright © by Ambra


Ultimul pas – Din amintirile unui inger trist

Mai ramasese ceva. Intotdeauna raman farame de scantei care asteapta doar o adiere ca sa se imprastie. Si flacarile din scanteile astea mici ard totul, croindu-si drum si catre cele mai intunecate priviri.

Cuvintele lui … „te vei intoarce” spuse simplu, firesc de parca i-ar fi zis ca afara ploua, ii rasunau inca in urechi. „Niciodata” ii aruncase cu furie si suvitele negre se zbatusera pe langa obraji.

El tacuse si se multumise sa priveasca in continuare pe geam.

Afara chiar incepuse sa ploua. Cu picaturi mari, repezi care se izbeau furioase de geam ca si cuvintele ei. Furtuna, numai tunere si fulgere. Si din cand in cand si scantei.

Pasi grabiti pe strazi, oameni incruntati, trecand nepasatori pe langa faptura ta mica, strivita sub povara lacrimilor care se amestecau cu picaturile de ploaie. Te privesc si as putea sa intind o mana ca sa-ti culeg lacrimile si sa le prefac in zambete dar eu sunt doar un inger trist. Alegerile iti apartin.

„… ploaia e si intrebare e si raspuns”

Acum iti amintesti? Te-ai intors de fiecare data pentru ca mai era ceva. Acel „ceva” fragmentat pana la sange dar care inca leaga. Nu poti sa-ti explici nici tie macar. Ai fi putut sa traiesti fara el dar … cu el insa viata avea acel ceva. Si iti doreai atat de mult acel altceva.

Te-ai inecat cu propriile tale lacrimi si ti-ai promis ca de maine va fi altfel. N-a fost. Iarasi acel ceva nu te-a lasat. Fara indoiala ca erau pe pamant o multime de alti barbati mult mai buni, mai frumosi, mai destepti etc. decat el. Dar nu aveau acel ceva …