Monthly Archives: Ianuarie 2008

La un pahar de vorbe

– Nu prea imi plac oamenii, incepu el.

Deja eram numai ochi si urechi. Subiectul sau mai bine zis, subiectele mele favorite, oamenii si imposibilul.

Continua cu o voce guturala:

– Am obosit sa ma prefac ca ma intereseaza vietile lor de doi bani in care fiecare crede ca persoana lui conteaza mai mult decat tot universul la un loc. Isi fac singuri iadul propriu si pe urma arunca vina pe ceilalti. Nu exista iad sau rai separat de noi, toate sunt ascunse acolo, in farama aia de suflet pe care unii spun ca au vazut-o. Nu cred in iad sau rai pentru ca nu stiu cum as putea crede iar atunci cand voi afla, daca voi afla, va fi prea tarziu si cale de intoarcere nu mai este. Ceilalti iti fac viata si daca nu esti atent poti ramane intr-o clipita fara ea. Cine are drept de viata si moarte asupra noastra? Raspunsul este infiorator de simplu – cine poate. Nu e moral, nu e etic, legal, cinstit dar e adevarat, e tragic cat de adevarat este. Cine poate trece peste convenientele sociale, prejudecatile proprii si cele impuse, peste sine insusi in cele din urma, acela hotaraste pentru ceilalti iar celorlalti nu le ramane decat sa se supuna.

– Vointa celui mai puternic? si ma speriai de propriile mele cuvinte, dandu-mi seama cum suna.

– Da, dar eu gandesc puterea nu ca pe o forta bruta, ci ca pe un avantaj al celui care este cu un pas in fata ta, care a anticipat momentul tau de slabiciune, care te-a prins cu garda lasata, care a speculat buna ta credinta, care cunoaste detalii pe care tu nu te-ai ostenit vreodata sa le bagi in seama pentru ca nu ti-a pasat si pe care stie si cum sa le foloseasca pentru sine. Afla ca la urma urmei, viata este facuta tocmai din acele detalii care ti se pare ca nu conteaza.

– Si totusi cum ramane cu cei care se opun? pentru ca sunt si d’astia, putin cei drept, dar sunt. Mergand mai departe, cu eroii?

– Vrei sa spui cu martirii? ma intrerupse brusc. Nu exista, sunt oameni obisnuiti pe care ii mana disperarea.

– Dar totusi, cu siguranta cred in ceva de vreme ce sunt gata sa renunte la tot pentru o idee sau un principiu.

– Frica te poate face sa crezi in orice.

– De ce ti-e frica?

– Ca si tie, de viata, de moarte, de raul care ma inconjoara, uneori de oamenii pe care ii intalnesc si pe care imi doresc sa nu-i fi intalnit niciodata.

Mi-am inghitit cuvintele pentru ca imi rascolea ganduri pe care atata timp incercasem sa le fac sa stea cuminti la locul lor, sa le asez in sertarasele lor.

– Cat despre martiri, nu cred ca voi avea privilegiul sa intalnesc vreunul in viata, imi zimbi si privi in alta parte.

Copyright © by Ambra

Anunțuri

scrum

De atatea ori buzele tale mi-au soptit:

nu se poate, e prea mult, e prea putin,

nu acum, nu aici, poate maine, poate niciodata

Cand vrut-am sa le strang in palme

cuvintele s-au prefacut in scrum.

M-adun cu greu din umbra ta

si iti spun, pentru ca astazi pot,

„te iubesc”

acum, aici, fara amanare

iar de pe degetele inghetate

incet imi scutur pulberea

cuvintelor aruncate.

Copyright © by Ambra


Promite-mi

Promite-mi ca ai sa ma uiti. Nu azi, nu maine dar candva. Spune-mi ca ai sa ma uiti ca pe o umbrela intr-un tramvai care nu se mai numeste „dorinta”. Dar acum recunoaste ca iti lipsesc. Iti lipsesc cuvintele mele, mainile mele facute caus in jurul canii de ceai sau mangaindu-ti obrajii aspri si teposi, degetele mele lipite de buzele tale moi si umede… Ti-amintesti? Covorul cu franjuri moi si nocturnele lui Chopin, cartile imprastiate peste tot,  tabloul rasturnat si povestile pe care mi le sopteai incet la ureche – cand am nevoie de tine mi-aduc aminte de toate. Atunci ma uit in oglinda si te vad alaturi de mine. Esti undeva acolo, ascuns printre umbrele care traiesc in oglinda. Uneori am impresia ca fugi de mine ca sa ma necajesti si parca aud hohote de ras. Ma opresc din cautarile mele stangace si te ascult. Fireste ca te aud, doar sufletul meu prinde vibratia oglinzii si simte ecoul vocii tale de dincolo de sticla rece. Dar lumile din oglinda nu ma vor …

Atunci cred, de fapt stiu ca despartirea noastra nu se masoara in anotimpuri si ca poate sa treaca si iarna si vara, noi avem o viata inainte care inca ne asteapta. Cum spuneai tu, „eu sunt ca viata …” dulce-amar.

Copyright © by Ambra


Povestea Anei

Ana poate fi oricare dintre noi. E un om, o femeie mai precis, nici mai buna, nici mai rea decat multe altele. Ca toti oamenii, Ana are si ea temerile ei. Desi este o femeie inca tanara ii este frica de batranete si de singuratate, de contopirea acestora doua … care parca o pandesc cu tentaculele lor gata sa o inhate. Nu vrea sa imbatranesca singura. Si atunci se arunca in viata cu toate fortele ei dar viata nu-ti da niciodata ce ii ceri atunci cand vrei. O ocoleste. Si cu cat Ana se agata mai tare de viata cu atat aceasta o ocoleste. Nu-i da dar nici nu-i cere nimic. O lasa in pace ca si cum nici n-ar exista. Pare o contradictie in termeni, Ana e vie dar traieste ca si cand pentru ea s-ar fi terminat toate bucuriile, ca si cand n-ar mai exista nicio placere de gustat, nicio noutate de aflat, ca si cand la cei 27 de ani ai sai ar fi trait totul si ar fi cunoscut toate ascunzisurile vietii. Evident ca se insala dar n-o contrazice nimeni. Cine ar indrazni in fata surasului plictisit al Anei?

Asteptarea doare, gandeste Ana. Eu vreau acum, aici dar cuvintele suna gol, fara ecou.

Lucrurile nu sunt niciodata asa cum par, e vechi cliseul dar inca se aplica. Asa e si viata Anei, ca un cliseu uitat de viata. Pe dinafara ambalajul este frumos, straluceste, ceilalti sunt atrasi de el iar atunci cand se apropie dau de un suflet ros de indoieli, de temeri absurde, de intrebari fara noima, un suflet schilod prins intr-un corp care nu-si gaseste locul. Probabil ca pentru cei ca Ana s-a inventat gandirea pozitiva ca sa nu mai vada toate gropile din asfalt sau din viata lor, pentru ca cinstit vorbind daca pe strada ar fi o singura groapa dintre toti oamenii care ar trece pe acolo doar Ana n-ar rata-o. Ce am vrut sa spun cu asta? Ca unii oameni traiesc degeaba si tragic este ca isi dau si ei seama de asta si atunci incearca cu disperare sa se schimbe iar incercarile lor cu cat sunt mai disperate cu atat sunt mai ridicole. Cei ca Ana nu sunt prosti, stiu si singuri cand devin ridicoli. In incercarea de a scapa de ridicol ajung sarcastici si isi scuipa veninul in toate partile. Ar fi in stare sa te intrebe surazand „dar tu cand iti tai venele?”.

Orice asemanare este pur intamplatoare.

Copyright © by Ambra