Monthly Archives: Aprilie 2007

Oglinda

Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalţi, am dispărea într-o clipită.

Emil Cioran

Ati vazut de cate ori evitam sa-i privim pe ceilalti in ochi? Pe strada ne prefacem ca ne uitam in alta parte, ca brusc vitrina unui magazin este minunata desi de cate ori am trecut pe acolo ne-am gandit cat de detestabil este aranjamentul. Orice altceva este demn de privit numai ca sa nu-i vedem pe ceilalti.

M-am gandit mereu ca ceilalti sunt oglinda noastra. Ne privim in ochii lor si ne vedem asa cum suntem nu cum ne-ar placea sa fim. Si atunci poate ca este mai bine sau mai usor sa privim in alta parte.

Dar mai este si altceva. Cand ma uit la cei din jur vad o incrancenare surda de parca toata lumea ar fi in razboi cu toata lumea. Judeci, esti judecat si parca nu se mai termina.

Anunțuri

Cea mai frumoasa poveste

Ar fi trebuit sa fie o poveste frumoasa dar n-a fost. N-a fost nimic din ceea ce ar fi putut sa fie dar hai sa ne amintim inceputul.

Ne-am cunoscut intamplator chiar daca eu am vrut sa cred altceva. Mai tarziu, am aflat ca de fapt tot timpul ai fost atat de aproape de mine, incat uneori poate ca am trecut unul pe langa altul, dar ce folos?! Atunci nu te-am recunoscut. Cred ca nici acum nu te-as recunoaste de prima data. Mi-ar trebui minute in sir pentru ca imaginea ta sa ajunga in sertarasul in care te-am ascuns si acolo mintea mea sa cotrobaie infrigurata dupa amintirile cu tine si sa le compare. De momentul acela chiar mi-este teama. Mi-e teama ca s-ar putea sa nu te mai regasesc nici macar acolo in amintiri si sa te privesc indiferenta ca pe oricare alt barbat.

Iti simteam prezenta indiferent de cat de multi oameni erau in jur. Stiam ca esti acolo si atunci aveam curajul sa fac si sa spun cele mai nebunesti lucruri pentru ca erai langa mine. Fara tine totul era gol, lipsit de sens, nu mai eram eu insami. Imi lipseste nebunia de atunci. Acum nu mi-au mai ramas sa ma insoteasca decat furia si neputinta.

As fi vrut sa fi fost cea mai frumoasa poveste traita de mine dar n-a fost decat inca o poveste trista, banala asa cum este si viata mea. Nu am crezut niciodata in minuni, nu cred nici acum asa ca probabil, n-am nicio sansa sa schimb lucrurile. De fapt, ma intreb daca chiar imi doresc sa schimb ceva. Ce rost ar avea? De la o vreme ai fost atat de ocupat ca sa vezi ca exist incat atunci cand am disparut a fost ca si cum nici nu as fi existat.


Celor pe care ii lasam sa intre in viata noastra

Exact, este un mesaj pentru cei pe care ii lasam sa intre in viata noastra si ne dezamagesc. De fapt, nu-mi este ciuda pe ei ci pe mine ca n-am inteles mai devreme ce fel de oameni sunt. Nu mai acordam de mult beneficiul bunei credinte nimanui si totusi de data asta am gresit. Am crezut ca avem foarte multe in comun, ca gandim, simtim la fel cand de fapt lucrurile stau exact pe dos.

De ce suntem uneori asa de mici, atat de ingusti, de vanitosi, de meschini incat nu mai putem sa vedem realitatea?


Unde se duc visele?

drum.jpe

April 9, 2007

Ce se alege de visele noastre? De ce renuntam la ele? Ce se intampla cand ne dam seama ca pur si simplu nu suntem in stare sa le realizam? Teama de ridicol ne impiedica sa mai visam si atunci preferam sa uitam totul?
Suntem dezamagiti atunci cand asteptarile noastre sunt prea mari sau cand realizam ca noi nu suntem pe masura asteptarilor? Ale cui asteptari? Ale noastre sau ale celorlalti?
Zilele acestea, fara nicio legatura cu ceea ce se intampla concret in jurul meu, imi tot venea in minte fraza „Stii, nu esti ce-mi doream sa fii” si m-am chinuit sa-mi amintesc cui apartine. Intr-un final, erau Parazitii:

„Daca pozele-ar vorbi
Amintirile ar fi vii
Am stii iar ce gandeam cand eram copii
Probabil poza ta din rama ti-ar sopti :
‘Stii, nu esti ce-mi doream sa fii.”

Am stat si m-am gandit de ce am ramas cu chestia asta in minte, mai ales cu ultima parte: nu esti ce-mi doream sa fii si am incercat sa-mi amintesc ce-mi doream cand eram copil. N-am reusit. Nu stiu daca imi doream sa fiu doctor sau profesor sau mai stiu eu ce raspund copii cand li se pune intrebarea aia idioata „dar tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” doar ca sa scape de gura celor mari. Cred ca habar n-aveam ce vreau sa fiu cand voi fi mare dar stiu ca in mod categoric, nu-mi doream sa ajung ca cei pe care ii vedeam in jurul meu. Astazi ma amuz pentru ca daca stau sa ma gandesc de cate ori mi s-a reprosat faptul ca nu sunt precum cei din jur, se pare ca macar o parte din dorinta din copilarie mi s-a indeplinit.
Vorbind insa la modul serios si uitandu-ma in jur n-am gasit pe nimeni care sa spuna ca si-a indeplinit un vis din copilarie, ca lucrurile pe care si le-a dorit atunci s-au materializat in anii maturitatii. La urma urmei, suntem oamenii faptelor noastre si daca nu suntem pe masura viselor noastre cine este de vina?


24 noiembrie 2006

avat41.jpe

Prima zi de blog …

Nici macar nu stiu ce as vrea sa scriu. Pisicile imi dau tarcoale si ma privesc mirate, gandindu-se probabil ca o iau razna, incet dar sigur. Parca le aud: ” auzi tu! s-a apucat sa-si faca blog?! Parca asta ii lipsea! In loc sa faca si ea ceva constructiv … Ce risipa …” Ma prefac ca nu le aud si ascult in continuare „If you go away” si am asa un feeling ca alunec sub masa, ca totul in jur se dilata si contururile se destrama. Si nici n-am baut nimic … adica ba nu, sunt la a treia cana de cafea si daca mai pun si capuccino de mai devreme realizez ca am cam depasit masura si inima mea saraca imi aduce aminte ca e acolo si ca nu-i place ce ii fac, dar asta e.