Tag Archives: viata

Cu noroc, fara noroc

N-am facut niciodata nimic din ce se asteptau ceilalti. Nu voiam sa lupt, nu ma interesa ce se intampla in jurul meu. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile carora nu acceptam sa ma supun. Toti in jurul meu aveau familii, copii, cariere carora sa le poarte de grija. Se puteau considera impliniti. Eu eram singur si preferam sa ma las dus de val. Pentru mine, aici sau in alta parte era la fel. Viitorul meu “nu suna” bine. De fapt, nu exista.
Ceilalti spuneau despre mine ca n-am niciun viitor iar eu nu faceam nimic sa-i contrazic. Vroiam doar sa fiu lasat in pace sa-mi traiesc viata asa cum credeam eu ca trebuie sau „sa-mi bat joc de viata” dupa parerea lor. La urma urmei, nu cerusem eu sa ma nasc asa ca ma simteam indreptatit ca macar la maturitate sa aleg si eu alesesem sa nu fac nimic. Nici macar griji pentru ziua de maine.
Fusesem catalogat boem, nihilist, idiot etc. Adevarul era ca putin imi pasa si de mine si de ceilalti si viata parca in ciuda tuturor imi oferea tot. De mine aveau grija altii, eu nu ma osteneam nici macar sa-mi platesc impozitele. Problemele daca apareau se rezolvau de la sine, gaseam intotdeauna “ingeri pazitori” pregatiti sa se sacrifice pentru mine. Amicii ma destestau pentru norocul meu si nici macar nu se mai sfiau sa mi-o spuna in fata. Stiu, nimic nou sub soare. Pana intr-o zi, cand dupa o betie crunta m-am trezit mahmur intr-un sant. Nu, de data asta nu m-a mai cules niciun inger, in zona aia cred ca era interzis ingerilor. De altfel, daca s-ar fi aventurat vreunul prin preajma i-as fi rupt eu insumi aripile mai ales cand am constatat cu bruma de luciditate care-mi ramasese ca nu mai aveam nici portofelul, nici ceasul si ca eram in picioarele goale. La urma urmei nu eram decat un betiv, unul pe care-l impingi cu piciorul mai incolo in sant sa nu-l calce dracu’ vreo masina.
Credeam ca incercasem toate viciile si ca ajunsesem cat de jos poate sa ajunga un om dar ma amageam. Cand m-am ridicat din sant si am pornit cu pasi impleticiti inainte fara sa stiu incotro ma indrept, tocmai spre un astfel de loc ma conducea destinul(daca exista asa ceva) sau nesabuinta mea de care sunt mult mai sigur. Am mers mult, pana cand am simtit ca-mi sangereaza talpile. Nu se vedea nicio casa si nimeni n-a oprit langa mine. Cine m-ar fi luat in halul in care eram? Si atunci de nicaieri a aparut el. Pur si simplu de nicaieri! ori poate ca eram prea “aburit” ca sa-mi dau seama cand a ajuns in fata mea. Unde te duci? m-a intrebat. Nu stiu, am raspuns si era adevarat, nu stiam prea bine nici pe ce lume sunt darminte sa stiu incotro ma indreptam. Vino cu mine, mi-a spus scurt si desi in primul moment am vrut sa protestez, ce naiba! ma trata ca pe un copil! l-am urmat ca un catelus pierdut. Am ajuns la o casa darapanata, care avea in loc de ferestre fasii de plastic batute in cuie si o bucata de tabla ruginita drept usa. Insotitorul meu a izbit cu piciorul in ea si aceasta s-a cascat larg, lasand vederii mele neghioabe o priveliste pe care numai Zola o putea descrie. Era mizeria umana viermuind.
Incepeam sa ma trezesc din betie datorita si mirosului intepator de amoniac care venea dinauntru. In fata mea stateau claie peste gramada, 15 oameni, femei, copii si vreo 2 barbatii in varsta. Iti place familia mea? Fam…, fam…, familia ta? m-am balbait eu. Da, ce te miri? Sunt toti ai mei. Ai tai? repetai eu, uitandu-ma la copii care se tavaleau pe jos, urland cred ca de foame. Vrei sa faci parte din familie? Am nevoie de ceva brate in plus. Pentru ce? O sa vezi! veni prompt raspunsul. M-a bufnit rasul. Nu-mi venea sa cred ca mi se intampla mie una ca asta. Ce om in deplinatatea facultatilor mintale, fara nici un fel de constrangere ar fi acceptat sa intre intr-o adunatura care se numea pretentios “familie”? Printre cersetorii schilozi, printre curvele desfigurate de bautura si de bataile incasate, printre copiii murdari pe care colcaiau paduchii si inflorea raia imi gasisem eu locul…
M-am auzit spunand “da”, fara sa stiu in ce fel acest “da” imi va schimba viata. A fost dorinta de aventura, a fost curiozitatea, ma plictisesem de viata mea “norocoasa” pentru care eram invidiat de ceilalti, imi pierdusem discernamantul sau era ceva in mine care m-a indreptat spre acel loc si spre acea intalnire? Toate sunt amestecate acum si cel mai mare dusman al meu este timpul care ma alunga mai departe. Mai demult nu stiam sa-l pretuiesc, lasam zilele sa treaca fara sa-mi pese, crezand ca timpul imi apartine, dar ma inselam, o doamne! cat ma inselam.
Am intrat in familie si conform traditiei mi s-a citit viitorul. Acel viitor pe care eu nu dadeam niciun ban, aici era pretuit dupa reguli clare, carora trebuiau sa se supuna toti. Ce insemna viitorul pentru acesti oameni, desi unora dintre ei cu greu le puteam spune oameni?

*
– Hai sa-ti ghicesc.
– Norocul, viitorul, dragostea, moartea sau toate la un loc? O sa-mi spui doar ce crezi ca vreau sa aud.
– Dimpotriva, iti voi spune tot ceea ce ai mai auzit dar n-ai vrut sa asculti.
– Vorbe incalcite, atata tot. Ce poti sa-mi spui tu in plus fata de ceea ce stiu deja?
– Ai noroc dar esti sarpe. Niciodata nu joci cinstit, nu spui lucrurilor pe nume, te ascunzi, te furisezi si profiti de slabiciunile celorlalti. De aceea ai ajuns aici, printre noi. Asculta bine – nimic nu este intamplator in viata.
– Clisee, clisee …
*
A avut dreptate ghicitoarea – am ajuns cersetor.

(continuarea aici)

Copyright © by Ambra


Alb-negru

Rosu si verde, albastru si galben si toate celelalte culori si nuante imi sunt straine de la o vreme. Vad totul doar in alb si negru, lumea toata e cuprinsa intre aceste doua granite. Nonculori, necuvinte, netraire. Si totusi sunt aici desi puteam sa nu mai fiu. “Accident” suna ca oricare alt cuvant din dictionar dar cate se ascund in spatele lui, cata durere si tristete si apoi peste toate indiferenta. Te sileste sa inveti sa traiesti altfel, neasteptat, nedorit. “Acromatopsie”, asa se numeste defectul pe care l-am “dobandit” in urma accidentului. Sunt defect prin urmare si trebuie sa ma obisnuiesc cu asta. Dar nimeni nu mi-a spus cat de complicata poate fi viata in alb si negru. Lucrurile par a avea alta dimensiune, mi se par fie mai mici, fie mai mari si ma lovesc intotdeauna de ele de parca as fi orb … Doctorii mi-au spus ca am avut noroc pentru ca puteam sa raman orb precum o cartita. Ce frumos gandesc doctorii astia! presupun ca isi iau in fiecare zi doza de cinism si apoi vad viata in roz. Am sperat un timp ca imi voi recapata culorile inapoi dar a fost in zadar. Imi placea sa ma amagesc ca in zorii zilei voi vedea inca o data rasaritul de la fereastra mea de la etajul 10 si-l vedeam dar rasaritul soarelui nu-mi lumina privirea, nu ma incalzea ca altadata, era doar o simpla imagine alb-negru. M-as fi multumit si cu putina sepia dar nu se mai putea.
Inainte eram un om sobru, preferam nuantele cenusii sau oricum inchise la culoare care ma faceau sa ma simt sigur pe mine si imi dadeam sentimentul ca ma impun in fata oricui, imi dadeau greutate. Acum imi rugam prietenii sa-mi cumpere haine cat mai colorate iar cand acestia faceau haz de mine, spunandu-mi ca aratam ca un papagal – zambeam si eu stramb dar in sinea mea eram fericit. Imi spuneam ca e mai bine ca nimeni sa nu stie cum sa e fii vaduvit de culori, pentru ca viata pulseaza in culori.
Si oamenii se schimbasera, parca isi scosesera sufletul afara si vedeam multa amaraciune, prea multe riduri si zambete chinuite. In alb si negru nu poti ascunde nimic, nicio cuta a sufletului nu ramane ascunsa. Alteori aveam senzatia ca totul in jur se misca la relanti. Simteam lucrurile venind spre mine cu incetinitorul si oarecum absurd.
Primul Craciun care a venit dupa accident a fost cel mai trist din viata mea. Ma uitam la un brad negru cu globuri albe pe care jucau luminite. Atat. Pentru mine nu mai aveau sens cuvintele “impodobit ca un brad de Craciun” si totusi incercam sa-mi fac curaj. Si atunci s-a intamplat ceva, uitandu-ma la cei din jurul meu care-mi vazusera dezamagirea si incercau sa ma faca sa rad. Mi-am dat seama ca n-aveam niciun drept sa-mi plang de mila. Eram viu ceea ce insemna aproape totul dupa accident, aveam prieteni, in casa era cald, era Craciunul, ba mai mult primisem chiar si un papagal cu care sa ma asortez cum ma tachinau prietenii mei dragi si mi-am zis atunci: se poate trai si asa! E adevarat – vad doar in alb si negru dar simt atat de colarat si n-o sa las pe nimeni sa schimbe asta. Si nici nu mi-a mai fost ciuda pe trupul asta slab care m-a tradat.

Copyright © by Ambra


Fara intoarcere

Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator. Stai pe margine si privesti. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi cand s-a intamplat asta. Cand ti-au scapat lucrurile de sub control? De ce vointa ta nu mai conteaza? Un cinic ti-ar raspunde: pentru ca nu exista sau daca a existat vreodata a fost prea slaba. A inceput cu lucruri marunte inca din copilarie cand n-aveai curajul sa spui ca tie nu-ti place rosul cu care se incapatanau ai tai sa te imbrace desi tu ai fi vrut albastru, a continuat cu prietenii pe care tot ei ti-au ales dupa criterii de genul: „e copilul stii tu cui si nu se stie cand iti va fi de folos!”, scolile in care nu ti-ai gasit locul si unde n-ai reusit niciodata sa te adaptezi si asta s-a simtit. Ceilalti simt intotdeauna cand esti altfel si te ocolesc instinctiv. Te-ai trezit adult, cu anii tineretii irositi, cu gandurile macinate de acel „daca as fi facut ce vroiam eu, nu eram aici” si cu sperantele tocite de prea mult „maine”. Iti urasti trecutul, te urasti pe tine insuti ca n-ai avut curajul sa spui „nu” si ca i-ai lasat pe altii sa-ti traiasca viata. Si oricat de absurd ar parea asa s-a si intamplat. Nu vrei sa te intorci inapoi dar nici nu poti merge mai departe pentru ca nu stii ce vrei. Corabia ta a esuat inainte de a fi navigat cu adevarat in larg iar parerile de rau sunt inutile.