Sfarsit de toamna

Sufletele frunzelor atarnau pe crengi amortite de toamna care trecuse peste ele si timpul parca se oprise din mers. Vantul purta dupa sine, imprastiind aiurea, ramasitele unei zile ca oricare alta. Ziare, gunoaie, caini vagabonzi, geamuri ferecate, vitrine goale, strazi intunecate si din cand in cand, un trecator grabit cu mainile ascunse in buzunare. Umbre pustii care se prelingeau pe langa ziduri cenusii. O cladire inceputa si neterminata care-si casca haul fundatiilor ruginite de acum catre un cer indiferent. Un paznic beat cu o sticla de vodca in mana care-si injura viata care nu a fost asa cum ar fi trebuit sa fie dar a cui e? Nimeni nu priveste pe nimeni, nu se vad zambete, nu se aud hohote de ras. Copiii s-au ascuns de mult si jucariile au ramas parasite prin curtile din spatele gardurilor zabrelite. Sunt ultimele zile ale lui noiembrie si frigul si-a intins gheara asupra tuturor. Toamna a otravit cu mireasma putregaiului un oras care se invarte nauc in jurul sãu iar oamenii care-l traverseaza zi de zi sunt doar puncte mobile pe o harta a deznadejdii. Prea mult intuneric si frig.


Intre bine si rau

Pentru fiecare dintre noi, lumea se sfarseste odata cu viata noastra traita asa, pe nesimtite.

Da, lumea mea, cea pe care o stiam se sfarsea zi de zi, cu fiecare clipa care trecea si zadarnic incercam sa pastrez pentru mine blestematele de clipe. O umbra ma insotea si imi soptea: locul tau nu este aici ci in lume, departe de toti si de toate. Ma lasam mistuit de focul care ma gonea si mai departe, cautand in zadar un liman langa care sa spun: asta este ce mi-am dorit! Dar nu se intampla niciodata asa. Treceam peste timp si spatiu de parca nici n-ar fi existat. Nimeni nu era langa mine ca sa ma opreasca sa fac pasul inapoi de pe marginea prapastiei. Balansul intre bine si rau ma atragea prea mult si granita dintre ele s-a subtiat pana cand au devenit ambivalente. Nu mai stiam: ceea ce credeam eu ca este bine avea acelasi sens si pentru ceilalti? Eram mereu pe picior de razboi. Cu mine insumi mai ales. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile care treceau peste mine. Cel mai simplu mi se parea sa ma las dus de val iar locul unde m-a dus valul era departe de tot ce mi-am inchipuit ca este posibil.


De toamna

Intrat-am in toamna simplu, firesc

Da, au fost ploi, a batut vantul

si frig a fost

Si frunzele ingalbenite au cazut

Nimic nou pe frontul toamnei, cum ar zice cineva. Sunt toate asa cum le stii. Si eu sunt la fel in toamna asta. Poate un pic mai mica, mai zgribulita, cu mainile inghetate si cu sufletul amortit. Dar sunt tot aici desi sunt zile in care visez la palmieri si la maimute. La urma urmei, de ce nu si maimute?! Pentru acele fiinte obraznice care-ti fura din mana si scot limba la tine, carora nu le pasa ce crezi despre ele, toamna nu exista. Pentru maimute exista doar palmierii si caldura soarelui si poate ca e de ajuns. Aici, ma acopera cerul lui Bacovia si ploua diluvian. Toamna se-ncolaceste in sufletul meu si isi infige adanc ghearele in farama de zambet care mi-a mai ramas, transformand-o intr-un rictus de dezgust. Imi port pasii pe strazi cenusii, trec pe langa oameni grabiti si intunecati, masor timpul care curge prea grabit catre noapte si ma gandesc la palmieri si maimute. E refugiul meu in fata toamnei. O fi bine, o fi rau? Nu stiu dar stiu ca va trece si toamna asta si undeva ma asteapta maimutele si palmierii.

Copyright © by Ambra


Demoni proprii

 … iubiri inutile …

“S-a insinuat in viata mea treptat, treptat, facandu-se sau mai bine zis incercand sa se faca util. Interesul lui pentru mine nici macar nu ma flata. Ceilalti imi spuneau ca ar trebui sa fiu fericita pentru ca-mi acorda atentie. Era “domnul avocat”. Daca ar fi stiu el ca din toate profesiile care exista, tocmai vis-a-vis de profesia asta am cele mai amestecate sentimente …”

Povestea Vandei mi se parea cunoscuta, o mai auzisem in diferite variante, in care el intotdeauna era foarte bine situat. Altfel nici n-ar fi existat povestea sau ar fi existat dar n-ar fi meritat povestita, ar fi fost doar inca o relatie a Vandei, esuata lamentabil ca de obicei. Vanda se indragostea fulgerator, facea pasiuni nebune pentru barbati pe care-i vazuse o singura data in viata si apoi isi irosea timpul incercand sa-i regaseasca, sa-i faca sa se indragosteasca de ea, sa traiasca impreuna aventura vietii lor dar totul ramanea doar o fantezie. Atunci Vanda isi spunea ca respectivii nu stiau ce au ratat si mergea mai departe. Cunoscand-o ma asteptam sa-mi spuna si acum la fel dar surprinzator tacu.

O priveam cum isi aranja suvitele de par care-i cazusera pe fata, apoi isi ridica delicat  manecile si isi turna meticulos cafeaua in ceasca, atenta sa nu verse nicio picatura de parca ar fi turnat cine stie ce potiune miraculoasa si o invidiam. Eu din graba varsasem cafeaua in farfurioara si cateva picaturi ajunsesera si pe fata de masa dar asta eram eu … cu Vanda era altceva. La prima vedere nu te impresiona, nu puteai spune daca e frumoasa sau urata. Avea o infatisare mai degraba comuna, parul castaniu, ochii caprui, talie mijlocie, nici slaba, nici grasa, cum ar zice unii: “undeva la mijloc” dar avea altceva, ceva ce am inteles mult mai tarziu cand prietenia mea cu Vanda nu mai era ce fusese. Unele relatii obosesc pur si simplu si la un moment dat mor ca sa le ia locul altele. A noastra nu murise dar categoric obosise si in mare parte eu purtasem vina. Vanda era un om caruia inainte de toate trebuia sa-i acorzi rabdare ca sa ajungi sa-l cunosti iar asta este marele meu defect, n-am rabdare si n-am castigat-o nici cu trecerea anilor.

Citește în continuare


Alfa si omega

«orice asemanare este pur intamplatoare»

– Stii de ce se organizeaza intalnirile acelea de 10, 20 de ani de la terminarea liceului sau facultatii? m-a intrebat cu totul neasteptat Vanda. Cum eu am ratat asemenea intalniri, nici macar nu sunt sigura din care motiv, cel mai probabil pentru ca ori nu s-au tinut sau daca s-au tinut, eu n-am ajuns dar asta este cel mai putin important, am ciulit urechile la ce-mi spunea Vanda. Am raspuns evaziv, asteptandu-ma la ce era mai rau.

– Probabil din nevoia de socializare.

– Mda, nevoia dar nu de socializare ci de stabilire a unei ierarhii. Suntem precum lupii in haita. Avem nevoie de un alfa si o omega si in functie de acestia doi se va face ierarhia. Oamenii vin la aceste intalniri nu pentru ca au nevoie sa se revada, pentru ca le-au lipsit in vreun fel ceilalti ci pentru ca sa verifice situatia: cati bani castiga cutare, unde este angajat, unde isi face concediul, cu cine s-a insurat si de ce, in ce fel de cercuri se invarte, arata mai bine sau mai rau decat inainte si tot asa mai departe. Odata ierarhia stabilita, toata lumea il va detesta pe alfa dar se va gudura pe langa el pentru ca nu se stie niciodata cand iti poate fi de folos relatia cu el, il va compatimi pe omega dar se va feri de el pentru ca nu este bine sa fi vazut in compania lui si va fi multumita ca, desi n-a obtinut pozitia cea mai privilegiata, cel putin nu este un paria. Ei si-au asigurat un loc caldut, undeva la mijloc si se amagesc ca au facut ceva in viata, desi adevarul este ca sunt niste nimeni dar cine are curajul sa recunoasca?

– Esti prea dura si nu cred ca e cinstit sa-i judeci pe toti in felul asta!

– Se vede ca n-ai fost acolo ca sa-i vezi. Si la petreceri se intampla la fel. De obicei stau intr-un  coltisor la masa si ii urmaresc. Fac „sociologie aplicata” desi e cam pretentios spus. Nici nu mai am nevoie sa aud ce vorbesc, imi sunt suficiente mimica si gesturile pe care le vad.

– Si totusi te duci in continuare!!!

– E doar cercetarea la fata locului!

– Dar tu, Vanda, tu unde te incadrezi?

– De mine ceilalti se tem si ma alunga din haita pentru ca eu nu pot sa fiu nici macar o paria. Sunt altfel si ei stiu asta, n-am nevoie de ierarhii ca sa cantaresc un om. Mie imi place sau nu, pur si simplu. Nu tin cont de felul in care arata, daca e bogat sau sarac, e vorba de ceea ce simt. Daca suntem pe aceeasi lungime de unda atunci ramanem prieteni daca nu, atunci inseamna ca asa trebuia sa fie.

Lectiile de filozofie a vietii ale Vandei erau simple si directe. Spunea intotdeauna ce avea de zis fara ocolisuri, fara metafore si intr-adevar daca nu-i placeai n-aveai nicio sansa. Fata de oameni, Vanda avea un soi de intelegere care mie imi scapa. Intelegerea asta venise odata cu timpul dar mai ales cu experientele traite nu intotdeauna placute si imi era clar ca nu se va schimba niciodata.

Copyright © by Ambra


Niciodata

 

… moartea unui inger …

Ingerii nu mor niciodata. Nu pot muri pentru ca nu au o viata personala. Nu e sigur nici ca exista dar daca ar exista, atunci ei ar trai prin mine, prin tine, prin toti ceilalti care vor urma. De murit, mor doar visele noastre, sperantele, iluziile pe care ni le facem zi de zi si fara de care viata n-ar avea niciun sens. O viata fara iluzii e ca o balanta fara talgere, nu se justifica. Creãm si distrugem iluzii cu usurinta cu care copii fac baloane de sapun. Multe dintre ele chiar asa si sunt, simple baloane de sapun si stim de la inceput asta dar ne plac si ne lasam purtati de acel „ce ar fi daca …” Uratul apare atunci cand ni se sparge in nas balonul de sapun dar imediat alt balon ii ia locul ca intr-un nesfarsit lant al slabiciunilor. Gandurilor de doi bani le iau locul altele cu nimic mai bune in incercarea disperata de a schimba ceva intr-un loc deja parjolit de neputinta. „Disperarea”, e un cuvant maret si probabil motorul multor schimbari radicale dar cati sunt dispusi sa recunoasca! S-a demonetizat si acum suna banal ca si acel „sunt stresat”, spus cu ipocrizie in incercarea (probabil tot disperata) de a atrage atentia asupra nevolniciei personale. La urma urmei „Human life begins on the far side of despair” (Sartre).

Copyright © by Ambra


La inceput

[…] La inceputul vietii am avut multe intrebari si niciodata raspunsuri pe masura. Cu timpul am uitat raspunsurile dar intrebarile tot imi dau tarcoale. Sa nu fi facut nimic din toate cate cele pe care le-am facut oare ce s-ar fi intamplat? As fi putut sa impiedic raul sa se imprastie in sufletul meu, sa-mi cuprinda toata fiinta fara putinta de intoarcere? Cu siguranta as fi putut dar atunci n-am vrut. Vroiam sa ma razbun, chiar daca stiam ca de fapt ma razbunam pe mine, mai bine zis pe felul de viata pe care-l duceam. Razboiul cu mine insami incepuse de mult.

*

N-am inteles niciodata afirmatia „viata se razbuna”. De ce ar vrea viata sa se razbune pe mine din moment ce tot ea a facut cartile? Pentru ca n-am ascultat-o, pentru ca nu m-am pliat pe dorintele ei, pentru ca n-am fost de acord cu drumul pe care-l hotarase ea pentru mine si am vrut sa incerc altceva? Si cand spun viata, ma refer si la tot ceea ce m-a inconjurat la un moment dat, „ceilalti” care au avut impresia ca stiu intotdeauna mai bine decat mine cum stau lucrurile si de ce as avea nevoie. Ei bine, da, fie si doar pentru ca nu mi-au placut niciodata rolurile pe care mi le-au rezevat altii trebuia sa fac altceva. Nici mai bun, nici mai rau ci doar altceva.

*

Se spune ca atunci cand zeii vor sa te pedepseasca iti indeplinesc o dorinta. Dorintele mele au fost marunte, patetice de cele mai multe ori si aproape intotdeauna irealizabile dar n-am renuntat la ele niciodata. Si pentru ca in viata nu exista coincidente ci doar fapte care au consecinte, una dintre dorintele mele s-a implinit dar … a fost exact ca o pedeapsa. Intr-o fractiune de secunda, tot ceea ce crezusem eu ca este un vis frumos cu care imi placea sa ma amagesc s-a naruit brusc, fara putinta de tagada in fata realitatii. De atunci nu mai cred in intamplari fericite sau nefericite, nici macar in accidente. Lucrurile in jurul meu se leaga intr-un fel pe care nu-l inteleg in intregime. Hazardul din viata mea nu inseamna haos pentru ca are propriile sale reguli, reguli care ma pun in fata inevitabilului. Altminteri ar fi prea simplu, mult prea simplu sa spun si ce daca?! a fost doar un accident …

Copyright © by Ambra