Nu ti-am spus…


File dintr-un jurnal fara nume

Au fost si fluturi cu aripi moi pe care ii simteam cum se zbat sa-mi iasa din suflet dar au fost si taceri grele care ma invaluiau ca intr-un giulgiu, nelansandu-ma nici sa respir. La inceput te iubeam, fara ca macar sa stiu de ce. Intr-un tarziu am inteles de ce nu te-am mai iubit dar asta oricum nu mai conta. Ce rost avea sa mai caut de ce-uri? Lucrurile veneau si plecau, totul se repeta si viata era facuta din clisee mai mari sau mai mici.

Credeam ca este esential sa comunicam dar aveam sa aflu ca pot doar sa vorbesc singura, ca pot sa urlu intre patru pereti, sa plang pana cand imi pierdeam suflarea pentru ca tu erai prea orb si prea surd sa ma auzi, preocupat fiind doar de propria persoana, de parca universul incepea si se sfarsea cu tine. As fi putut sa plec in orice clipa si daca astazi m-ai intreba de ce n-am facut-o atunci, ti-as spune doar ca aveam prea multe intrebari si niciun raspuns.

Si mai este ceva ce nu ti-am spus …

S-a intamplat demult, cred ca sunt ani de atunci. Era dupa inca una dintre certurile noastre nesfarsite care pe mine ma secatuiau de orice vointa. Nu stiam incotro ma indrept, ce astept, ce vreau de la mine, de la tine, de la noi de fapt. Si atunci am plans. Da, am plans, stupid refugiu dar necesar. Am plans mergand pe strazi aiurea si lumea ma privea cand indiferenta, cand usor compatimitoare, probabil intrebandu-se daca nu sunt nebuna. Ploua in ziua aceea si ma gandeam ca picaturile de ploaie cadeau special pentru mine. Am ajuns intr-un tarziu acasa. M-am inchis in camera mea si am continuat sa plang pana cand am simtit ca nu mai pot sa respir si ca obrajii imi luasera foc si atunci am inteles. Nodul din gat si incercarea disperata de a respira din nou m-au adus la realitate. Lumea mea nu incepea si categoric nu se termina cu tine. Am inteles ca prezenta ta nu-mi mai era necesara. Mi-au trecut instantaneu si fluturii din stomac si au disparut si intrebarile sacaitoare de genul „oare ii pasa de mine?”. Si stii ceva? Tu n-ai banuit nimic pentru ca viata a mers mai departe, aparent fara nicio schimbare. Nu ne-am despartit atunci ci mult mai tarziu, dar acela a fost momentul in care am simtit ca visul meu s-a destramat si ca pentru prima oara imi eram suficienta mie insami. Stiam ca nu te mai iubesc si o parte din mine murise putin.

Copyright © by Ambra

Reclame

17 responses to “Nu ti-am spus…

  • Cristia

    Amare randuri, Ambra… O amareala care secatuieste. Ma ierti daca ii dau scrierii sincera mea interpretare. Timp irosit, energii irosite, oameni surzi, orbi si goi… Cum de au ei parte sa fie iubiti si inconjurati de atentia celor minunati?

  • Ambra

    Cu atat mai mult sa stii ca apreciez sincera ta interpretare.
    Pentru ca eu n-am stiu ce sa raspund la intrebarea ta am cautat raspunsul cuiva care cunostea mult mai mult decat mine „frumuseţea umană abstractă”. Octavian Paler spunea ca „Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire […] Mi-am dat seama că ţipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Sîntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzînd că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi un semn că te aude cineva.” (Viata pe un peron)
    Am largit putin cazul dar stiu ca vei intelege. Daca as fi cinica ti-as spune ca pentru fiecare potentiala victima s-a inventat un potential calau si la un moment dat se vor intalni. Face parte din „spectacolul vietii”.

  • Cristia

    Am citit cartea, senzationala… Stiu ca suntem victime si calai, stiu ca victimele atrag calaii, si calaii atrag victimele…si mai stiu ca astea sunt doar momentele de cumpana din evolutia noastra, din care, cu mila de la Domnul, sa invatam naibii ceva !! Intelegerea si evolutia aduc dupa ele sincronizari, compatibilitati altadata nesperate… E ceva ce nu functioneaza in noi atata timp cat emitem miros de victime, o anume pace, un anume acord deficitar cu noi insine… Eu vreau sa aud si de bine… 🙂

  • Ambra

    Exista un timp pentru toate. 🙂 Teama mi-e ca roata sa nu se intoarca si tentatia de a schimba rolurile sa nu fie mai coplesitoare decat dorinta de evolutie.

  • Cristia

    😀 Daca e vorba de tine, sunt sigura ca tentatia asta nu se va manifesta… Si vei avea parte de lucruri bune, vei vedea… Trebuie sa te scuturi de ultimele deznadejdi si gata …

  • Ambra

    Multumesc pentru gandul bun dar atunci cand am scris comentariul nu ma gandeam la mine. Sa zicem ca eu mi-am invatat macar unele din lectiile de viata si m-am scuturat de rele.

  • Cristia

    Perfect, se pare ca ne aflam cam la acelasi nivel de intelegere. Si eu mi-am invatat macar una din lectiile de viata. Acum, Ambra, privirea inainte si…to the next level! O zi cat mai senina unui suflet drag urez…

  • Ambra

    Ok atunci. Si tie sa-ti fie toate zilele senine.

  • iulian

    pacat,oare unde sunt eroii de alta data

  • flavia

    lacrimile si-au pierdut esenta divizata a sensibilitatii supreme si sunt expresia umeda a unei incapacitati de indiferenta invatata? … lacrima uneste persoana cu sinele. Sensibilitatea puternica, izvorata perpetuu dintr-o iubire dusa pana la iluzia paroxismului a ajuns la periferia aprecierii. de ce ma recunosc? … suficienta absurdului pe mine ma face inca sa continui…pana cand …?

  • flavia

    confesiunea ta este cu adevarat nedivulgarea propriilor presentimente.

  • centrefold

    ** strigatele de revolta sunt mereu anihilate de strigatele de disperare condamnatului , precum si cele de aclamare a multimii care a venit pentru „spectacol „.

    ** @ Ambra : in viata, cele mai importante decizii care le luam au loc aproape instantaneu.

    ** @ flavia : o confesiune este divulgarea propriilor sentimente. Nu esti obligata sa continui pe drumul pe care esti. La un moment dat, poti si tu sa faci parte din absurd

  • flavia

    centrefold: astept doar momentul „instantaneu”.limita care va distruge toate acumularile afective.vreau sa vad prapastia in care m-am aruncat putin cate putin , nu doar sa o simt.

  • catutz

    „[..] imi eram suficienta mie insami..” frumoasa exprimare 🙂 ..
    Sincer sa fiu m`ai fermecat cu asa`zisele tale opere ..

    Ar trebui sa incerci sa scrii si despre frumos.Stiu ca toti prefera sa scrie despre tristete,si stiu ca e mult mai usor sa intri in mintea cititorului si sa`i produci o serie de sentimente care sa`l dea peste cap dar rar in ziua de azi mai intalnesc oameni care sa scrie despre lucruri simple si in acelasi timp dragute..cum ar fi surasul unui tanar de pe partea cealalta a strazii,sau orice altceva. Nu sunt in masura sa`ti dau sfaturi dar incearca.. Felicitari inca odata si keep goin’.

  • Ambra

    Te-am fermecat atat de mult incat ma intrebi de ce nu scriu despre altceva 🙂 Sa fiu sincera nu mi-am propus sa scriu in mod special despre tristete (stiu ca ma tradeaza titlul) ci doar despre ceea ce vad in jurul meu. Cand se va schimba „peisajul” poate ca voi schimba si eu tonalitatea.
    Multumesc pentru felicitari.

  • Rocsy

    bravo bravo bravo din nou!!!! cred ca deja te-ai obisnuit cu comentariile mele 😀 ador modul in care scrii..tot ce exprimi….e impresionant! si despre:” nu ti-am spus..”nu am prea multe de zis….doar ca mi se pare atat de cunoscuta..parca ar fi luata dintr-un colt ascuns al sufletului meu…sau poate ca e scrisoare pe care am scris-o si nu a ajuns niciodata la destinatar….sfarsind prin a fi uitata undeva intr-o cutie..prafuita..voi reveni:)

  • iioana

    Iubirea e mai presus de ratiunea si vointa omului, e o forta exterioara, care te supune si te conduce. Nu poti si de atatea ori nu vrei sa renunti, ma duce cu gandul la iad, la un diavol care te poseda, se joaca cu mintea ta si te convinge sa nu vrei sa renunti desi te doare, iti face rau. Cred ca de asta o parte din tine moare, o bucata din suflet se rupe cand te desprinzi, cand renunti la o iubire, si nu se va mai reface niciodata. Si ma intreb cum e mai bine? Sa iubesti si sa suferi sau sa renunti si sa devii de gheata? Nu stiu. Dar stiu ca exista si fericire si nu renunt niciodata la ea: o gasesc, o pierd repede, o caut iar, si o tin strans. Asa e viata… si e FRUMOASA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: