Alb-negru

Rosu si verde, albastru si galben si toate celelalte culori si nuante imi sunt straine de la o vreme. Vad totul doar in alb si negru, lumea toata e cuprinsa intre aceste doua granite. Nonculori, necuvinte, netraire. Si totusi sunt aici desi puteam sa nu mai fiu. “Accident” suna ca oricare alt cuvant din dictionar dar cate se ascund in spatele lui, cata durere si tristete si apoi peste toate indiferenta. Te sileste sa inveti sa traiesti altfel, neasteptat, nedorit. “Acromatopsie”, asa se numeste defectul pe care l-am “dobandit” in urma accidentului. Sunt defect prin urmare si trebuie sa ma obisnuiesc cu asta. Dar nimeni nu mi-a spus cat de complicata poate fi viata in alb si negru. Lucrurile par a avea alta dimensiune, mi se par fie mai mici, fie mai mari si ma lovesc intotdeauna de ele de parca as fi orb … Doctorii mi-au spus ca am avut noroc pentru ca puteam sa raman orb precum o cartita. Ce frumos gandesc doctorii astia! presupun ca isi iau in fiecare zi doza de cinism si apoi vad viata in roz. Am sperat un timp ca imi voi recapata culorile inapoi dar a fost in zadar. Imi placea sa ma amagesc ca in zorii zilei voi vedea inca o data rasaritul de la fereastra mea de la etajul 10 si-l vedeam dar rasaritul soarelui nu-mi lumina privirea, nu ma incalzea ca altadata, era doar o simpla imagine alb-negru. M-as fi multumit si cu putina sepia dar nu se mai putea.
Inainte eram un om sobru, preferam nuantele cenusii sau oricum inchise la culoare care ma faceau sa ma simt sigur pe mine si imi dadeam sentimentul ca ma impun in fata oricui, imi dadeau greutate. Acum imi rugam prietenii sa-mi cumpere haine cat mai colorate iar cand acestia faceau haz de mine, spunandu-mi ca aratam ca un papagal – zambeam si eu stramb dar in sinea mea eram fericit. Imi spuneam ca e mai bine ca nimeni sa nu stie cum sa e fii vaduvit de culori, pentru ca viata pulseaza in culori.
Si oamenii se schimbasera, parca isi scosesera sufletul afara si vedeam multa amaraciune, prea multe riduri si zambete chinuite. In alb si negru nu poti ascunde nimic, nicio cuta a sufletului nu ramane ascunsa. Alteori aveam senzatia ca totul in jur se misca la relanti. Simteam lucrurile venind spre mine cu incetinitorul si oarecum absurd.
Primul Craciun care a venit dupa accident a fost cel mai trist din viata mea. Ma uitam la un brad negru cu globuri albe pe care jucau luminite. Atat. Pentru mine nu mai aveau sens cuvintele “impodobit ca un brad de Craciun” si totusi incercam sa-mi fac curaj. Si atunci s-a intamplat ceva, uitandu-ma la cei din jurul meu care-mi vazusera dezamagirea si incercau sa ma faca sa rad. Mi-am dat seama ca n-aveam niciun drept sa-mi plang de mila. Eram viu ceea ce insemna aproape totul dupa accident, aveam prieteni, in casa era cald, era Craciunul, ba mai mult primisem chiar si un papagal cu care sa ma asortez cum ma tachinau prietenii mei dragi si mi-am zis atunci: se poate trai si asa! E adevarat – vad doar in alb si negru dar simt atat de colarat si n-o sa las pe nimeni sa schimbe asta. Si nici nu mi-a mai fost ciuda pe trupul asta slab care m-a tradat.

Copyright © by Ambra

Fara intoarcere

Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator. Stai pe margine si privesti. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi cand s-a intamplat asta. Cand ti-au scapat lucrurile de sub control? De ce vointa ta nu mai conteaza? Un cinic ti-ar raspunde: pentru ca nu exista sau daca a existat vreodata a fost prea slaba. A inceput cu lucruri marunte inca din copilarie cand n-aveai curajul sa spui ca tie nu-ti place rosul cu care se incapatanau ai tai sa te imbrace desi tu ai fi vrut albastru, a continuat cu prietenii pe care tot ei ti-au ales dupa criterii de genul: “e copilul stii tu cui si nu se stie cand iti va fi de folos!”, scolile in care nu ti-ai gasit locul si unde n-ai reusit niciodata sa te adaptezi si asta s-a simtit. Ceilalti simt intotdeauna cand esti altfel si te ocolesc instinctiv. Te-ai trezit adult, cu anii tineretii irositi, cu gandurile macinate de acel “daca as fi facut ce vroiam eu, nu eram aici” si cu sperantele tocite de prea mult “maine”. Iti urasti trecutul, te urasti pe tine insuti ca n-ai avut curajul sa spui “nu” si ca i-ai lasat pe altii sa-ti traiasca viata. Si oricat de absurd ar parea asa s-a si intamplat. Nu vrei sa te intorci inapoi dar nici nu poti merge mai departe pentru ca nu stii ce vrei. Corabia ta a esuat inainte de a fi navigat cu adevarat in larg iar parerile de rau sunt inutile.

Sfarsit de toamna

Sufletele frunzelor atarnau pe crengi amortite de toamna care trecuse peste ele si timpul parca se oprise din mers. Vantul purta dupa sine, imprastiind aiurea, ramasitele unei zile ca oricare alta. Ziare, gunoaie, caini vagabonzi, geamuri ferecate, vitrine goale, strazi intunecate si din cand in cand, un trecator grabit cu mainile ascunse in buzunare. Umbre pustii care se prelingeau pe langa ziduri cenusii. O cladire inceputa si neterminata care-si casca haul fundatiilor ruginite de acum catre un cer indiferent. Un paznic beat cu o sticla de vodca in mana care-si injura viata care nu a fost asa cum ar fi trebuit sa fie dar a cui e? Nimeni nu priveste pe nimeni, nu se vad zambete, nu se aud hohote de ras. Copiii s-au ascuns de mult si jucariile au ramas parasite prin curtile din spatele gardurilor zabrelite. Sunt ultimele zile ale lui noiembrie si frigul si-a intins gheara asupra tuturor. Toamna a otravit cu mireasma putregaiului un oras care se invarte nauc in jurul sãu iar oamenii care-l traverseaza zi de zi sunt doar puncte mobile pe o harta a deznadejdii. Prea mult intuneric si frig.

Intre bine si rau

Pentru fiecare dintre noi, lumea se sfarseste odata cu viata noastra traita asa, pe nesimtite.

Da, lumea mea, cea pe care o stiam se sfarsea zi de zi, cu fiecare clipa care trecea si zadarnic incercam sa pastrez pentru mine blestematele de clipe. O umbra ma insotea si imi soptea: locul tau nu este aici ci in lume, departe de toti si de toate. Ma lasam mistuit de focul care ma gonea si mai departe, cautand in zadar un liman langa care sa spun: asta este ce mi-am dorit! Dar nu se intampla niciodata asa. Treceam peste timp si spatiu de parca nici n-ar fi existat. Nimeni nu era langa mine ca sa ma opreasca sa fac pasul inapoi de pe marginea prapastiei. Balansul intre bine si rau ma atragea prea mult si granita dintre ele s-a subtiat pana cand au devenit ambivalente. Nu mai stiam: ceea ce credeam eu ca este bine avea acelasi sens si pentru ceilalti? Eram mereu pe picior de razboi. Cu mine insumi mai ales. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile care treceau peste mine. Cel mai simplu mi se parea sa ma las dus de val iar locul unde m-a dus valul era departe de tot ce mi-am inchipuit ca este posibil.

De toamna

Intrat-am in toamna simplu, firesc

Da, au fost ploi, a batut vantul

si frig a fost

Si frunzele ingalbenite au cazut

Nimic nou pe frontul toamnei, cum ar zice cineva. Sunt toate asa cum le stii. Si eu sunt la fel in toamna asta. Poate un pic mai mica, mai zgribulita, cu mainile inghetate si cu sufletul amortit. Dar sunt tot aici desi sunt zile in care visez la palmieri si la maimute. La urma urmei, de ce nu si maimute?! Pentru acele fiinte obraznice care-ti fura din mana si scot limba la tine, carora nu le pasa ce crezi despre ele, toamna nu exista. Pentru maimute exista doar palmierii si caldura soarelui si poate ca e de ajuns. Aici, ma acopera cerul lui Bacovia si ploua diluvian. Toamna se-ncolaceste in sufletul meu si isi infige adanc ghearele in farama de zambet care mi-a mai ramas, transformand-o intr-un rictus de dezgust. Imi port pasii pe strazi cenusii, trec pe langa oameni grabiti si intunecati, masor timpul care curge prea grabit catre noapte si ma gandesc la palmieri si maimute. E refugiul meu in fata toamnei. O fi bine, o fi rau? Nu stiu dar stiu ca va trece si toamna asta si undeva ma asteapta maimutele si palmierii.

Copyright © by Ambra