… iubiri inutile …

“S-a insinuat in viata mea treptat, treptat, facandu-se sau mai bine zis incercand sa se faca util. Interesul lui pentru mine nici macar nu ma flata. Ceilalti imi spuneau ca ar trebui sa fiu fericita pentru ca-mi acorda atentie. Era “domnul avocat”. Daca ar fi stiu el ca din toate profesiile care exista, tocmai vis-a-vis de profesia asta am cele mai amestecate sentimente …”

Povestea Vandei mi se parea cunoscuta, o mai auzisem in diferite variante, in care el intotdeauna era foarte bine situat. Altfel nici n-ar fi existat povestea sau ar fi existat dar n-ar fi meritat povestita, ar fi fost doar inca o relatie a Vandei, esuata lamentabil ca de obicei. Vanda se indragostea fulgerator, facea pasiuni nebune pentru barbati pe care-i vazuse o singura data in viata si apoi isi irosea timpul incercand sa-i regaseasca, sa-i faca sa se indragosteasca de ea, sa traiasca impreuna aventura vietii lor dar totul ramanea doar o fantezie. Atunci Vanda isi spunea ca respectivii nu stiau ce au ratat si mergea mai departe. Cunoscand-o ma asteptam sa-mi spuna si acum la fel dar surprinzator tacu.

O priveam cum isi aranja suvitele de par care-i cazusera pe fata, apoi isi ridica delicat  manecile si isi turna meticulos cafeaua in ceasca, atenta sa nu verse nicio picatura de parca ar fi turnat cine stie ce potiune miraculoasa si o invidiam. Eu din graba varsasem cafeaua in farfurioara si cateva picaturi ajunsesera si pe fata de masa dar asta eram eu … cu Vanda era altceva. La prima vedere nu te impresiona, nu puteai spune daca e frumoasa sau urata. Avea o infatisare mai degraba comuna, parul castaniu, ochii caprui, talie mijlocie, nici slaba, nici grasa, cum ar zice unii: “undeva la mijloc” dar avea altceva, ceva ce am inteles mult mai tarziu cand prietenia mea cu Vanda nu mai era ce fusese. Unele relatii obosesc pur si simplu si la un moment dat mor ca sa le ia locul altele. A noastra nu murise dar categoric obosise si in mare parte eu purtasem vina. Vanda era un om caruia inainte de toate trebuia sa-i acorzi rabdare ca sa ajungi sa-l cunosti iar asta este marele meu defect, n-am rabdare si n-am castigat-o nici cu trecerea anilor.

Vanda continua …

- Nu stiu daca ma iubea, n-am reusit sa-i smulg macar un fals si strident “te iubesc” pentru ca d-l avocat era doar “interesat” de persoana mea. Cel putin asa spunea. Ma auzi? era interesat. De parca eram un obiect aflat intr-o vitrina pe langa care treci si brusc iti trezeste interesul. Nici macar nu stii exact ce te-a atras: culoarea, forma, poate pretul sau toate la un loc. De aceea, il suspectam de falsitate. Mi se parea superficial, oportunist,  cu gesturi teatrale, incercand parca sa se convinga singur de justetea vorbelor sale. Ma cauta cand se simtea singur si atunci ma prefaceam ca nu inteleg ce urmareste. Nu spun ca n-am inteles, spun doar ca n-am vrut sa joc mai departe in piesa lui. Nu mi se parea cinstit fata de nimeni. Daca as fi ramas cu d-l avocat ar fi fost alegerea logica, rationala si indiferent cat ar fi durat relatia mi-ar fi crescut “cota la bursa” dar am preferat sa oftez singura, nu numai pentru ca nu eram de vanzare (suna a infatuare, stiu) ci pentru ca in afara de mila nu reuseam sa gasesc nici un alt sentiment pentru el. La urma urmei, am fi fost inca o “singuratate in doi” si asta era deja insuportabil pentru mine.

Il ascultam cu rabdare si-mi dadeam seama ca raspunsurile mele plate il deranjau. Astepta mai mult, eventual “sa compatimim” impreuna dar eu nu mai aveam resurse pentru asta. Asa cum ma stii, la vremea aia, ma indragostisem de altcineva, care nu-mi acorda nici un fel de atentie. Lucrurile se intamplau ca in bancul ala prost: eu il iubesc pe el, el o iubeste pe ea, ea il iubeste pe altul si in final toate lumea se iubeste. Cinic, dar adevarat. Dragostea mea de atunci, stupid intepenita intr-o atitudine platonica, pentru ca de teama ridicolului n-am facut nimic, a disparut din peisaj la fel de brusc precum aparuse dar la momentul respectiv a cantarit in balanta, o doamne! cat de mercantil suna, mai greu decat interesul d-lui avocat. Era un sentiment inutil de vreme ce n-am stiut cum sa-l impartasesc acelui “cineva” care-mi ocupa fara drept de apel toate gandurile si datorita caruia il ignoram cu buna stiinta pe d-l avocat.

O matusa cam acra de felul ei, ca majoritatea matusilor mi-a reprosat cand a auzit ca l-am refuzat pe d-l avocat, faptul ca am ratat intrarea in “lumea buna”. “Te ridica la nivelul lui si pe urma te descurcai tu ca esti fata desteapta!” Ce ingrata eram! Nici macar nu am avut forta s-o contrazic. Stiam ca asa se intampla dar eu nu puteam sa fac asta, pur si simplu.

Imi era mila de d-l avocat, de vesnicele lui probleme de adaptare. El n-avea nevoie de dragostea mea(in cazul in care prin absurd m-as fi indragostit de el, avand in vedere cat de diferiti eram) ci doar de auditoriu. Avea nevoie sa-i fie ascultate perorarile si eu-l ascultam. Nici macar nu eram curioasa pentru ca intotdeauna era vorba despre acelasi lucru: el. Persoana  lui era singura care conta, cea care suferea din cauza conflictului cu parintii care aveau pretentii uriase de la el iar faptul ca nu reusea sa le indeplineasca ii crea un sentiment de inferioritate.

Adevarul era ca nu pretentiile parintilor erau absurde si ca el aborda gresit lucrurile. Ar fi vrut sa stea degeaba si sa-i pice totul din cer. Probabil ca 99,9% dintre noi ne dorim asta, dar vine un moment in care realizam ca este o utopie si ne apucam de treaba, dar cum eu nu ma erijasem in mentorul d-lui avocat si nici n-am vocatie de “mama a ranitilor”, n-am facut nici cel mai mic gest sa-l aduc la realitate. Il lasam sa se scufunde pentru ca-mi dadusem seama ca-i placea. O da! ii facea placere sa-si planga de mila, sa fie nefericit cand n-avea niciun drept sa se comporte asa. Era sanatos, puternic, destul de dragut ca sa intereseze femeile, din familie onorabila, cu o profesie rentabila si totusi ceva lipsea. Ce anume? Curajul sa-si traiasca viata pentru ca intotdeauna altii ii rezolvau problemele, isi bateau capul pentru el si alergau in locul lui.

In ceea ce ma priveste, poate ca in felul lui simtea ceva pentru mine dar un “te iubesc” i s-a parut ca implica prea multa responsabilitate si atunci a preferat un termen mai adecvat  realitatii timpurilor noastre “interesul”. De fapt, daca ma gandesc bine, pentru mine declaratia n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile iar din punctul lui de vedere, de ce ar fi trebuit sa ma iubeasca?, era suficient sa fiu acolo cand avea el nevoie.

Pentru amandoi, iubirea in perioada aceea a fost inutila pentru ca n-am avut curajul s-o recunoastem si s-o impartasim sau s-o simtim macar – din orgoliu, din teama acum oricum nu mai conteaza. Proprii nostri demoni ne-au invins.

Copyright © by Ambra