locurile, faptele si personajele sunt pura fictiune

continuarea la “Viata este un joc de noroc“

(fragment)

Imi doream sa ajung “cineva”. Banal daca stai sa te gandesti, pentru ca inca n-am intalnit pe cineva care sa spuna ca vrea sa ramana un “nimeni”. Ei bine, da, vroiam sa demonstrez de ce sunt in stare celorlalti. De obicei, pretindem ca vrem sa realizam cutare lucru pentru noi insine dar de cele mai multe ori mintim. In primul rand o facem pentru ceilalti. Lor trebuie sa le aruncam in fata “realizarile noastre” si in felul acesta sa ne satisfacem vanitatea. Daca prin absurd ceilalti n-ar exista probabil ca am fi coplesiti de modestie si am deveni modele de virtute. Noroc ca asa ceva nu se va intampla niciodata si existenta noastra nu va fi “amenintata” de un astfel de pericol.

Marturisesc ca a existat in viata mea la un moment dat o anumita persoana in fata careia m-am simtit intotdeauna intimidat. Cinismul si aroganta care-o caracterizau pentru ca era vorba despre o “ea” ma lasau mut de fiecare data cand incercasem sa ma apropii. N-o intelegeam si cu cat incercam mai mult cu atat esecurile erau mai usturatoare pentru orgoliul meu, mai ales atunci cand a preferat pe altcineva pe care-l consideram cum altfel?! inferior mie din toate punctele de vedere. O vreme mi-a placut sa cred ca voia sa ma faca gelos, pe urma mi-am dat seama ca de fapt isi batea joc si de mine si de celalalt. Totul fusese doar un capriciu, nimic serios, ea ramanand la fel de indiferenta si fata de el. Probabil ca nu voi afla niciodata ce urmarea cu adevarat dar tocmai ciudatenia ei ma incita.

Mie mi-a placut mereu sa simplific lucrurile asa ca desi se pare ca pierdusem o batalie continuam razboiul, consolandu-ma in acelasi timp cu tot ce-mi iesea in cale. N-avea importanta ca era frumoasa sau urata, grasa sau slaba, inalta sau scunda, proasta sau desteapta. Sa fie femeie si-mi era de ajuns. Era felul meu stupid de a-mi razbuna frustrarile pricinuite tot de o femeie pe care oricum n-o intelegeam. E adevarat ca nu-mi ceruse niciodata nimic, nici macar s-o inteleg si nici nu ma lasase sa ma apropii de ea dar eu continuam sa sper. Nici astazi cand au trecut atatia ani n-am renuntat la visul asta. Nu pentru ca n-as fi putut ci pur si simplu pentru ca n-am vrut. Aveam nevoie sa ma agat de imagine ei, de ceea ce simtisem pentru ea ca sa-mi traiesc viata mai departe, viata mea care nu era nici searbada, nici plicticoasa dar nu era chiar ceea ce-mi dorisem.

Reusisem sa-mi indeplinesc majoritatea dorintelor, e drept mai mult sau mai putin, in functie de cat de mult imi dorisem un lucru sau altul. Cu o singura exceptie: niciodata, dar niciodata n-o mai reintalnisem pe ea. Ramasesem cu senzatia ca aveam niste socoteli neincheiate si socotelile astea ma urmareau chiar si acum dupa ce trecuse atata timp. Sigur, as fi putut s-o caut, sa-i dau un telefon dar n-am facut-o. Credeam ca nu trebuie sa fortez destinul. Lasasem in sarcina hazardului eventuala noastra intalnire. Imi spuneam ca daca primeam un semn atunci insemna ca avusesem dreptate sa nu renunt la visul meu. Evident ca asteptarile mele erau nerealiste si eram irational. Destinul meu erau altul, langa altcineva.

Cand ii aud pe unii rostind cu emfaza ca singuri “si-au croit destinul” imi vine sa-i iau la palme. Desigur, fiecare e liber sa creada ce vrea despre sine insa eu imi spun ca viata mea cel putin, a fost formata din intamplari pe care nu eu le-am determinat. Eu am fost doar prins in ele si tarat mai departe. As vrea sa cred ca intr-un procent infim de mic am fost stapanul absolut al actiunilor mele si nimeni si nimic in afara de propria mea vointa nu m-a condus intr-o directie sau alta dar probabil ca si asta este o dorinta desarta.

Copyright © by Ambra