februarie 18, 2008...11:26 am
de ce?
De ce avem nevoie sa creada ceilalti in noi? N-ar fi suficient sa credem noi insine in propria persoana? De ce ne indoim de toti si de toate? De ce ne dorim atat de mult sa fim laudati de ceilalti? De ce ne flateaza orgoliul chiar si minciuna? De ce suntem atat de mici si patetici? De ce mintim ca nu ne pasa cand de fapt cersim atentia celor din jur? De ce facem alegeri proaste? De ce ne ratam viata? De ce atunci cand nu avem nimic de spus ne ascundem in spatele cuvintelor alambicate? De ce atunci cand n-am inteles nimic ne lansam in teorii complicate incercand sa ne mascam ignoranta? De ce pretindem ca suntem altfel decat in realitate? De ce ne amintim doar raul care ni s-a facut? De ce dispretuim suferinta celor din jur? De ce ii ranim atat de usor pe ceilalti? De ce preferam sa uitam in loc sa ne infruntam problemele? De ce alegem calea minimei rezistente? De ce ne este frica? De ce speram in miracole in loc sa luptam pana la capat? De ce ni se pare ca singurul lucru care conteaza este propria viata?
Nu astept raspunsuri, desi, cine stie? poate se incumeta cineva …
Ambra
7 Comments
februarie 19, 2008 at 9:23 am
Precizez din capul locului ca acest comentariu nu-mi apartine dar am acceptul autoarei sa-l fac public aici pe blog:
«…indraznesc… sa iti scriu… desi stiu ca nu le astepti, sunt doar citeva din raspunsurile mele… ale unui om dezamagit si deznadajduit… ale unui om care credea cu tarie in puterea prieteniei sincere, a deschiderii oneste si fara minciuni, a dragostei care trece peste barierele obisnuintzei… raspunsurile unui om care nu mai crede azi… in nimic…
…de fapt, tare mi-as dori sa primesti altfel de raspunsuri…
“De ce avem nevoie sa creada ceilalti in noi? N-ar fi suficient sa credem noi insine in propria persoana?”
Pentru ca faimosul concept ‘self-confidence’ a fost inventat doar, de psihologi si pentru ca si Dumnezeu se raporteaza la oameni, nu doar la EL Insusi…cu atit mai mult muritorii…
“De ce ne indoim de toti si de toate?”
Pentru ca odata prins, tinut in chingi si ars, ranile nu ti se inchid, ramin undeva, cumva deschise, iar fiecare ‘nou’ prieten strabate aceleasi carari, adica aceleasi rani… calcind pe ele apasat.. iar asta doare… cum sa nu te doara cind atitia pasi calca pe aceeasi veche rana?! De aici si indoiala ‘de toti si de toate’.
“De ce mintim ca nu ne pasa cand de fapt cersim atentia celor din jur?”
Pentru ca suntem mereu singuri, chiar si atunci cind spunem ca nu ne (mai) pasa, ne Apasa tot singuratatea… Dar ne e mai usor sa spunem ca nu ne pasa, ca sa nu ne simta ceilalti cit de vulnerabili suntem…sau am devenit. N-ai observat cit de mult le place unor oameni sa se joace cu vulnerabilitatea ta? Si cum, atunci cind ai nevoie de ei, iti spun sec: “time has run out”?
“De ce facem alegeri proaste? De ce ne ratam viata?”
Pentru ca “alegerile bune” le fac altii, mereu pentru noi si “in binele nostru”.
“De ce atunci cand nu avem nimic de spus ne ascundem in spatele cuvintelor alambicate?”
Pentru ca sa nu ni se auda tacerea… si sa nu fie interpretata gresit. Mereu, toata viata, ne ferim sa nu cumva sa fim interpretati gresit. Tot ferindu-ne, ajungem sa si gresim…
“De ce pretindem ca suntem altfel decat in realitate?”
Pentru ca daca am fost sinceri si deschisi, ni s-a spus: “revino-ti, fetitzo/baiatule, viata nu e nici romantica, nici roz. E dura”. Si atunci incepem sa ne prefacem… ca suntem altfel.
“De ce ne amintim doar raul care ni s-a facut?”
Pentru ca binele este oricum in noi, acela nu mai poate fi scos, are radacini deja. Si pentru ca amintirile… uneori nu dureaza. Si mereu uitam doar ce ne puteam aduce aminte, la un moment dat. Binele avindu-l adinc infipt in noi, nu ni-l aducem aminte, deci nici nu-l putem uita…
“De ce dispretuim suferinta celor din jur? De ce ii ranim atat de usor pe ceilalti?”
Pentru ca de multe ori nici nu stim cit sufera… sau ca sufera… nu stim ca atunci cind le spunem: “cauta in alta parte” ei sunt de fapt indragostiti de noi. Nu stim ca atunci cind ii respingem cind ei vor doar sa ne ia in brate, ii omorim de fapt incetul cu incetul – le batem cite un mic cui in suflet, apropiindu-le moartea… moartea sufleteasca, uneori si fizica… Pentru ca nu stim niciodata ce semnificatie are tacerea… sau nevorbirea… sau pauza… pentru ei. Pentru ca nu stim niciodata ce ii raneste cu adevarat… si ce nu.
“De ce preferam sa uitam in loc sa ne infruntam problemele?”
Pentru ca de cite ori le-am infruntat, ni s-a spus ca nu facem “deajuns”, sau ca suntem oricum prea mici, prea prosti sau prea neputinciosi… si atunci incepem sa preferam uitarea…
“De ce ne este frica?”
Ne este frica de noi si de ce am putea deveni, nemaifiind singuri cu noi si cu demonii proprii… ne este frica pentru ca nu vom sti sau nu vom putea “gestiona” demonii celui de alaturi, sau demonii comuni… ne este frica pentru ca ni s-a spus nu doar o data: “nu esti bun de nimic, tu nu ai dreptul la iubire, tu nu ai calitati pentru a putea fi iubit vreodata, tu nu esti in stare sa… tu nu poti… tu nu vei avea…tu nu… tu nu …tu nu”
“De ce ni se pare ca singurul lucru care conteaza este propria viata?”
Pentru ca ni se pare ca o putem controla… iar de multe ori vietile altora le punem undeva sus, mult prea sus, pe un etaj superior, ca sa mai conteze fata de a noastra, inferioara, muritoare…
“De ce speram in miracole in loc sa luptam pana la capat?”
Pentru ca “nimic nu e vesnic”… doar miracolul. De asta e si unicul in care mai indraznim sa speram, dupa ce lupta se va fi terminat… macar o vreme. Dupa care neantul.»
Clara
februarie 21, 2008 at 3:58 pm
pentru ca altfel nu am mai fi oameni…
februarie 21, 2008 at 4:08 pm
Mda, probabil ca daca ne-ar lipsi invidia, prostia si rautatea ne-am incadra intr-o specie necunoscuta.
februarie 21, 2008 at 6:00 pm
Frumos ansamblu de intrebari, numai ca sunt menite sa isi primeasca reaspunsul de la indivizi, nu sa primeasca un raspuns general.
februarie 21, 2008 at 6:03 pm
Asta si astept dar este o mica problema. Cati indivizi(nu e cu sens peiorativ) sunt dispusi sa se recunoasca in ceea ce am scris?
februarie 24, 2008 at 7:33 pm
Probabil ca majoritatea. Eu unul nu ma recunosc in absolut niciuna. Practic, toate afirmatiile tale ( intrebarile fara “de ce ” si “?” ) sunt parti ale conditiei umane.
Intrebarile nu au raspuns. Sau un raspuns cat de cat exact ar fi o tacere ( aprobare tacita )
februarie 24, 2008 at 7:51 pm
Eu n-am afirmat nicaieri contrariul. Nu stiu de ce am fost construiti asa si nu altfel si atunci nu-mi ramane decat sa constat efectele pentru ca-mi scapa cauzele.
Daca tu nu te recunosti in nicio ipostaza de mai sus, ce pot sa zic? Felicitari. As vrea sa am siguranta ta in afirmatii.
Leave a Reply