Sunt unele dimineti, mai ales cele de noiembrie, in care n-ai vrea sa faci nimic. Nu vreau sa citesc, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, ci pur si simplu doar sa stau si sa privesc stropii de ploaie care se preling pe geam. Sa ma uit cum totusi timpul trece, marcat pe cadranul ceasului si sa am impresia ca pentru mine a stat pe loc. Ca am reusit sa-l opresc intr-un timp fara de timp. Si imi place senzatia asta atemporala. Ma amagesc ca timpul care curge pentru toti ceilalti intr-un ritm ametitor s-a oprit un pic si imi acorda un moment de respiro. Nu vreau sa umplu cu nimic acest respiro. E al meu intr-un fel pe care doar eu il simt si chiar daca stiu ca toate au un pret, in diminetile mele de noiembrie lucrul asta e lipsit de importanta. Ploua putin si in sufletul meu dar e bine, cel putin acum toamna. Nu mai sunt nici flacari, poate ca am pierdut si din scanteia de mai demult dar stiu ca nu-mi mai imi este frica de intuneric iar timpul poate sa treaca.
Ambra
2 comments
Comments feed for this article
noiembrie 8, 2007 la 9:25 pm
ana
Cat de frumos ai zis..si eu am nevoie de un moment de respiro, din pacate il caut si nu-l gasesc. Ma bucur ca afara ploua, dar la tine in suflet e cald…e minunat cand se intampla asa
ianuarie 3, 2008 la 2:26 am
iulia
“timpul s-a scurs… iluzii si vise imbina un apus de mult strapuns de dorinta de evadare in lume, fara a privi inapoi… un suflet gaseste implinirea a ceea ce inseamna ieri…”