Intalnirile necesare

Evit in general sa vorbesc despre oamenii din viata mea. Cred ca dintr-un soi de pudoare exagerata si oarecum nelalocul ei. E adevarat si ca pe cei mai multi i-am detestat, uneori instinctiv, visceral. Cu cat incercau mai mult sa ma modeleze cu atat ii uram mai tare. Sincer, niciodata n-am excelat la capitolul relatii interumane. Cu timpul am renuntat sa mai incerc sa ma prefac. Socializez prost sau deloc. Vroiam insa sa vorbesc despre altceva. Despre intalnirile necesare. Sunt unii oameni pe care i-as numi providentiali. Apar in viata ta in imprejurari cel putin neasteptate si oricum intr-un moment in care habar n-aveai ca ai nevoie de o astfel de intalnire. Am avut parte de o astfel de intalnire si abia acum, dupa 12 ani, realizez cat de mult a insemnat pentru mine. Este vorba despre o persoana pe care cu mana pe inima marturisesc ca mi-as fi dorit sa-mi fie mama. Printre altele a reusit sa ma vindece de Cioran ceea ce pana la urma nu a fost chiar un lucru rau. Recunosc ca si acum am o slabiciune pentru “cioranisme” dar reusesc sa le privesc cu detasare. De ce spun ca a fost o intalnire necesara? Pentru ca la momentul respectiv aveam nevoie de cineva care sa ma asculte si sa nu ma judece. Si mai ales sa ma accepte cu toate indoielile mele fara sa incerce neaparat sa-mi rezolve problemele. Asta urma sa fac eu atunci cand as fi ajuns sa ma impac cu mine insami. Uneori ma suparam pe ea pentru ca avea raspunsuri la orice si ma provoca si pe mine sa ies din carapace si sa le caut dar astazi stiu ca avea dreptate. Din pacate, asa cum se intampla deseori, o serie de evenimente despre care n-are rost sa vorbesc ne-au separat drumurile si eu am ramas cu regretul ca am ratat multe lectii importante.

Cateodata

Cateodata ne face rau fericirea celorlalti. Ne uitam la ei si ne intrebam: noi de ce nu putem fi fericiti? Stiu ei mai multe decat noi? De ce? Cu ce sunt mai buni ca sa merite sa fie fericiti? Toti am vrea zambete, fericire si totusi ne regasim in lacrimi si tristete. Deja a devenit banal sa spui ca esti trist, ca suferi, nimanui nu-i mai pasa. E de inteles pana la urma. Tristetea a devenit un sentiment mult prea familiar in timp ce fericirea aceea, unica si irepetabila este tot mai rara. Zilele celor mai multi dintre noi sunt pline de amaraciune. Uneori suntem noi de vina, alteori au grija altii sa ne faca sa ne simtim mizerabil. Si le reuseste atat de bine incat cu greu mai scapi de lacrimile care ti s-au agatat de suflet. Cautam ceva. De cele mai multe ori nici macar nu stim cum arata acel ceva sau ce inseamna dar credem ca ne va rezolva toate problemele. Ne amagim cu ideea ca speranta moare ultima si ne agatam cu disperare de acel “maine” care va fi “altfel”. Si gresim fundamental, pentru ca astazi este la fel de bun ca si maine daca incepi sa cauti acel ceva.

Copyright © by Ambra

Cioburi

Incep sa ma paraseasca amintirile. Nu mai tin minte nici cum te-am privit prima oara. Erai interesant, aveai acel  nu stiu ce care sa ma faca sa-mi pun intrebari in legatura cu tine? Nu stiu. Oricat as incerca sa-mi amintesc nu pot. Ciudat, cat de usor trecem peste esential! Nu-mi amintesc nici momentul cand am inceput sa te privesc altfel. Am incercat sa simplific lucrurile dar cu cat incercam mai mult cu atat deveneau mai complicate. Parca cineva tinea cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca viata era altfel decat vroiam eu sa vad. Si cine stie? Poate ca asa si era.

Fara tine totul in jurul meu s-a fragmentat. Am adunat cioburi din amintiri si am incercat sa le pun alaturi dar e in zadar. Cioburile fug in toate partile si ma trezesc in acelasi loc in care eram mai devreme. Cinism, aroganta, am obosit sa tot aud asta. Vreau altceva. Mi-as dori sa ne privim in ochi si sa tacem. Si daca in ochi iti voi zari lacrima pe care o astept de atata vreme atunci tacerea ta ar valora cat o mie de cuvinte inutile.

Cand merge rau

“When things get bad, cry a river, build a bridge and get over with it.”

Chiar asa? Ar fi suficient sa plang si dupa aceea sa construiesc un pod peste raul de lacrimi? Apoi sa-l traversez asa, pur si simplu? Dar nimeni nu-ti spune de unde sa-ti iei forta necesara trecerii. De fapt, eu una nici nu cred ca as trece podul. Cel putin un timp. As sta pe unul dintre maluri si as privi. Mi-ar placea sa-mi dau ragazul unei contemplari. As privi in liniste raul si podul si pe urma m-as privi si pe mine, cea de pe mal. Nu m-as grabi sa trec dincolo. Asta pentru ca uneori este bine sa-ti dai timp, sa lasi lucrurile sa se aseze, sa ai putina rabdare cu tine insuti. Nu neaparat ca sa faci un bilant ci pur si simplu ca sa privesti. Inlauntrul si in afara. Sa te vezi pe tine reflectat in apa. Nu, nu e momentul sa te intrebi daca iti place sau nu ceea ce vezi, asta las-o pentru mai tarziu. Eventual cand crezi ca esti pregatit sa treci podul dar pana atunci incearca sa intelegi de ce esti pe malul unui rau de lacrimi. Dupa aceea va fi mult mai simpla traversarea.

Nu-mi este dat

Nu stiu ce va fi maine, nu-mi este dat sa vad prin peretii timpului. De fapt, nici azi nu-mi apartine. Si daca ma gandesc bine si ziua mea de ieri au facut-o altii. Mie mi-a ramas doar sa ma strecor printre ele. Sa jonglez cu zilele. Pe unele sa le detest, pe altele sa le uit pur si simplu dar pe cele mai multe sa le pierd printre ganduri. Ale mele, ale altora, tot felul de ganduri din toate zilele peste care am trecut. Povara atator ganduri ma supune in fiecare zi unui nou supliciu. Sa incerc sa fiu eu insami, sa nu abandonez promisiunea facuta, aceea de a nu ma minti niciodata desi tentatia exista la fiecare pas.

Intr-o zi voi propune un armistitiu gandurilor mele. Le voi cere sa ma abandoneze pentru un timp si sa ia cu ele si minciunile, tacerile si lasitatile mele de fiecare zi. Nu stiu cum voi supravietui fara ganduri, pentru ca asa amare cum sunt cateodata, pana acum mi-au fost fidele. Dar sunt unele relatii in care uneori este bine sa iei o pauza fie si macar doar ca sa-ti tragi sufletul.

Copyright © by Ambra