Mai ramasese ceva. Intotdeauna raman farame de scantei care asteapta doar o adiere ca sa se imprastie. Si flacarile din scanteile astea mici ard totul, croindu-si drum si catre cele mai intunecate priviri.

Cuvintele lui … “te vei intoarce” spuse simplu, firesc de parca i-ar fi zis ca afara ploua, ii rasunau inca in urechi. “Niciodata” ii aruncase cu furie si suvitele negre se zbatusera pe langa obraji.

El tacuse si se multumise sa priveasca in continuare pe geam.

Afara chiar incepuse sa ploua. Cu picaturi mari, repezi care se izbeau furioase de geam ca si cuvintele ei. Furtuna, numai tunere si fulgere. Si din cand in cand si scantei.

Pasi grabiti pe strazi, oameni incruntati, trecand nepasatori pe langa faptura ta mica, strivita sub povara lacrimilor care se amestecau cu picaturile de ploaie. Te privesc si as putea sa intind o mana ca sa-ti culeg lacrimile si sa le prefac in zambete dar eu sunt doar un inger trist. Alegerile iti apartin.

“… ploaia e si intrebare e si raspuns”

Acum iti amintesti? Te-ai intors de fiecare data pentru ca mai era ceva. Acel “ceva” fragmentat pana la sange dar care inca leaga. Nu poti sa-ti explici nici tie macar. Ai fi putut sa traiesti fara el dar … cu el insa viata avea acel ceva. Si iti doreai atat de mult acel altceva.

Te-ai inecat cu propriile tale lacrimi si ti-ai promis ca de maine va fi altfel. N-a fost. Iarasi acel ceva nu te-a lasat. Fara indoiala ca erau pe pamant o multime de alti barbati mult mai buni, mai frumosi, mai destepti etc. decat el. Dar nu aveau acel ceva …