Casa din suflet

N-am gasit cheia tristetii. Se ascunsese atat de bine in mine incat n-avea rost sa mai fug. Facuse in tacere pasi mici si apoi se instalase fara drept de apel de parca ii apartinusem dintotdeauna. Aveau dreptate cei care spuneau ca toti demonii se ascund in suflet. As fi putut lupta cu o lume intreaga dar am capitulat in fata unei lacrimi care-mi curgea pe obraz. Atunci am inteles ca nu exista recurs la sentimente. Totul se judeca in prima instanta si jucam pe o singura carte. Doamne, ce banal si cat de adevarat! Ai o singura sansa sa fii fericit cu adevarat, restul sunt copii jalnice, deja-vu-uri patetice. Te multumesti si cu ele de frica singuratatii, mintindu-te ca e doar o amanare, ca totul va fi cum a mai fost. Dar niciodata nu este, nu-i asa?

P.S. Atunci cand mi-a scris prima oara cineva ca se regaseste in cuvintele mele am amutit. Nu ma asteptam la o astfel de declaratie. Erau doar trairile mele si punct. Monopolizasem amarul in paharul personal si credeam ca daca se reflecta lumina in el se va transforma in miere. Dar Nu exista minuni asa ca acum imi cer iertare daca cuvintele-mi sunt prea sarace pentru toate sfasierile care pot sa incapa in sufletul unui om si mie imi scapa.