Cea mai frumoasa poveste

Ar fi trebuit sa fie o poveste frumoasa dar n-a fost. N-a fost nimic din ceea ce ar fi putut sa fie dar hai sa ne amintim inceputul.

Ne-am cunoscut intamplator chiar daca eu am vrut sa cred altceva. Mai tarziu, am aflat ca de fapt tot timpul ai fost atat de aproape de mine, incat uneori poate ca am trecut unul pe langa altul, dar ce folos?! Atunci nu te-am recunoscut. Cred ca nici acum nu te-as recunoaste de prima data. Mi-ar trebui minute in sir pentru ca imaginea ta sa ajunga in sertarasul in care te-am ascuns si acolo mintea mea sa cotrobaie infrigurata dupa amintirile cu tine si sa le compare. De momentul acela chiar mi-este teama. Mi-e teama ca s-ar putea sa nu te mai regasesc nici macar acolo in amintiri si sa te privesc indiferenta ca pe oricare alt barbat.

Iti simteam prezenta indiferent de cat de multi oameni erau in jur. Stiam ca esti acolo si atunci aveam curajul sa fac si sa spun cele mai nebunesti lucruri pentru ca erai langa mine. Fara tine totul era gol, lipsit de sens, nu mai eram eu insami. Imi lipseste nebunia de atunci. Acum nu mi-au mai ramas sa ma insoteasca decat furia si neputinta.

As fi vrut sa fi fost cea mai frumoasa poveste traita de mine dar n-a fost decat inca o poveste trista, banala asa cum este si viata mea. Nu am crezut niciodata in minuni, nu cred nici acum asa ca probabil, n-am nicio sansa sa schimb lucrurile. De fapt, ma intreb daca chiar imi doresc sa schimb ceva. Ce rost ar avea? De la o vreme ai fost atat de ocupat ca sa vezi ca exist incat atunci cand am disparut a fost ca si cum nici nu as fi existat.