April 9, 2007

Ce se alege de visele noastre? De ce renuntam la ele? Ce se intampla cand ne dam seama ca pur si simplu nu suntem in stare sa le realizam? Teama de ridicol ne impiedica sa mai visam si atunci preferam sa uitam totul?
Suntem dezamagiti atunci cand asteptarile noastre sunt prea mari sau cand realizam ca noi nu suntem pe masura asteptarilor? Ale cui asteptari? Ale noastre sau ale celorlalti?
Zilele acestea, fara nicio legatura cu ceea ce se intampla concret in jurul meu, imi tot venea in minte fraza “Stii, nu esti ce-mi doream sa fii” si m-am chinuit sa-mi amintesc cui apartine. Intr-un final, erau Parazitii:

“Daca pozele-ar vorbi
Amintirile ar fi vii
Am stii iar ce gandeam cand eram copii
Probabil poza ta din rama ti-ar sopti :
‘Stii, nu esti ce-mi doream sa fii.”

Am stat si m-am gandit de ce am ramas cu chestia asta in minte, mai ales cu ultima parte: nu esti ce-mi doream sa fii si am incercat sa-mi amintesc ce-mi doream cand eram copil. N-am reusit. Nu stiu daca imi doream sa fiu doctor sau profesor sau mai stiu eu ce raspund copii cand li se pune intrebarea aia idioata “dar tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” doar ca sa scape de gura celor mari. Cred ca habar n-aveam ce vreau sa fiu cand voi fi mare dar stiu ca in mod categoric, nu-mi doream sa ajung ca cei pe care ii vedeam in jurul meu. Astazi ma amuz pentru ca daca stau sa ma gandesc de cate ori mi s-a reprosat faptul ca nu sunt precum cei din jur, se pare ca macar o parte din dorinta din copilarie mi s-a indeplinit.
Vorbind insa la modul serios si uitandu-ma in jur n-am gasit pe nimeni care sa spuna ca si-a indeplinit un vis din copilarie, ca lucrurile pe care si le-a dorit atunci s-au materializat in anii maturitatii. La urma urmei, suntem oamenii faptelor noastre si daca nu suntem pe masura viselor noastre cine este de vina?