Impuls

Multora dintre lucrurile pe care le fac nu le mai gasesc rostul si totusi continui… mi-e frica sa ma despart de ele, sa renunt pur si simplu, desi stiu foarte bine ca ma indrept catre nicaieri. De cate ori am incercat sa-mi pun ordine in viata, in ganduri, in sentimente sau in amintiri m-a inghitit haosul. Prezentul si trecutul se amesteca, regretele tarzii si neputintele actuale ma cuprind si imi dau o stare de furie si atunci ma apuc sa fac curatenie. E un impuls aproape inconstient al nevoii interioare de a face ordine, de a aseza toate lucrurile la locul lor, redandu-mi sentimentul de siguranta, ca si cum m-as pune la adapost de lumea exterioara aflata in permanenta miscare si dezordine.
……………………………………………………………………………………………….
Incerc sa stapanesc ceea ce se intampla in viata mea dar e clar ca lucrul asta ma depaseste. In final ma izbesc de zidul de indiferenta al celorlalti iar bunele mele intentii se soldeaza de fiecare data cu cate un esec. Toata lumea isi cunoaste al dracului de bine interesele si oricum nu sunt capabili sa se miste decat conform unor trasee dinainte stabilite. Odata ce a aparut ceva neprevazut in program se blocheaza si reactiile sunt penibile iar eventualele raspunsuri, idioate de-a dreptul. Si atunci simt nevoia imperioasa sa renunt la acesti oameni, sa-i scot pur si simplu din viata mea. Daca as putea sa-i sterg cu guma as pretinde ca nici n-au existat vreodata! Dar din pacate, lucrurile nu sunt atat de simple iar atunci cand este vorba despre mine categoric totul ia proportii. Sunt satula de aerele de superioritate ale unor indivizi care nu sunt in stare nici macar sa-ti raspunda simplu daca coboara la prima statie si se lanseaza in divagatii menite sa te faca sa te simti prost, tu cel care ai avut nefericita inspiratie sa li te adresezi.


Umilinta

Niciodata n-am crezut in finalurile fericite asa ca astazi simt mai mult ca oricand ca povestea mea nu se va termina cu happy-end. Cand stau singur, langa scara rulanta de la metrou si pe langa mine trec sute de oameni, ma gandesc ca poate printre ei sunt si vechi amici din vremurile bune, dar nu indraznesc sa-i privesc. Umilinta este cheia, cu cat este mai tremuratoare mana intinsa cu atat se largeste buzunarul celor care care se simt datori sa fie generosi.
Candva, demult, nu-mi pasa de nimeni si de nimic, acum imi este in permanenta frica. Frica de ziua de azi, de caralii, de sutii de buzunare, de ceilalti cersetori dar mai ales de oamenii grabiti care trec acum pe langa mine, ignorandu-ma asa cum ignori gunoaiele pe care le aduna vantul la gura metroului. Pentru ei, eu si gunoaiele suntem egali chiar daca eu respir, ma misc si la urma urmei in sinea mea inca ma consider un om. Îi urasc dar îi si invidiez; stiu ca eu nu mai am nici o sansa sa ma intorc in lumea mea dar as sacrifica orice, chiar orice, numai sa am problemele lor: sa n-am timp doar pentru mine, sa am un serviciu la care sa fiu obligat sa ma duc, sa rezolv probleme absurde, sa fiu admonestat de sef, sa am o familie oricat de nenorocita dar sa stiu ca este familia mea si nu o haita de caini turbati cum sunt cersetorii atunci cand ni se imparte hrana la intoarcerea “de pe teren”.
Viata mea a fost alcatuita dintr-o serie de ratari fara putinta de indreptare. M-am nascut in momentul nepotrivit, la locul nepotrivit si n-am reusit sau n-am stiut sa-mi gasesc drumul. Ti se spune ca daca iti doresti cu adevarat, ceva, ceva, pana la urma tot iese. Ei bine, mie nu mi-a iesit. Cand am incercat sa ma razvratesc am platit scump – din rege am ajuns cersetor. Cum mai plateam pentru fiecare moment de infatuare, cand ma credeam prea bun ca sa permit cuiva sa-mi stea in preajma si-l alungam intr-un mod lipsit total de bun simt. Tot dispretul pe care-l aratasem fata de amici il citeam acum pe chipurile celor care treceau pe langa mine, ferindu-se si strambandu-se la vederea mea. Cum putusem sa decad atat de mult? Fusese doar o intamplare nenorocita sau ce, pana la urma? Ma amagisem dand vina pe viata, pe ghinionul de a fi pierdut masura dar n-a fost nimic din toate astea. Eu port intreaga vina pentru tot ce s-a intamplat, mai bine zis ca am lasat sa se intample. Suntem oamenii faptelor noastre si nimic mai mult. Mi-a lipsit vointa, am crezut in al 13-lea ceas si ca va aparea ceva care sa ma salveze si totul sa revina la cum fusese inainte. Numai ca nu s-a intamplat nimic. N-a aparut nici un inger care sa ma salveze de mine insumi si sa ma aduca pe calea cea buna cum se intampla in filme. Acolo, personajele stiu exact ce trebuie sa spuna la momentul oportun, gratie scenaristilor. Cuvintele s-au golit de sensuri pentru mine si apoi ce ar putea sa spuna lumii un cersetor?


Cu noroc, fara noroc

N-am facut niciodata nimic din ce se asteptau ceilalti. Nu voiam sa lupt, nu ma interesa ce se intampla in jurul meu. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile carora nu acceptam sa ma supun. Toti in jurul meu aveau familii, copii, cariere carora sa le poarte de grija. Se puteau considera impliniti. Eu eram singur si preferam sa ma las dus de val. Pentru mine, aici sau in alta parte era la fel. Viitorul meu “nu suna” bine. De fapt, nu exista.
Ceilalti spuneau despre mine ca n-am niciun viitor iar eu nu faceam nimic sa-i contrazic. Vroiam doar sa fiu lasat in pace sa-mi traiesc viata asa cum credeam eu ca trebuie sau “sa-mi bat joc de viata” dupa parerea lor. La urma urmei, nu cerusem eu sa ma nasc asa ca ma simteam indreptatit ca macar la maturitate sa aleg si eu alesesem sa nu fac nimic. Nici macar griji pentru ziua de maine.
Fusesem catalogat boem, nihilist, idiot etc. Adevarul era ca putin imi pasa si de mine si de ceilalti si viata parca in ciuda tuturor imi oferea tot. De mine aveau grija altii, eu nu ma osteneam nici macar sa-mi platesc impozitele. Problemele daca apareau se rezolvau de la sine, gaseam intotdeauna “ingeri pazitori” pregatiti sa se sacrifice pentru mine. Amicii ma destestau pentru norocul meu si nici macar nu se mai sfiau sa mi-o spuna in fata. Stiu, nimic nou sub soare. Pana intr-o zi, cand dupa o betie crunta m-am trezit mahmur intr-un sant. Nu, de data asta nu m-a mai cules niciun inger, in zona aia cred ca era interzis ingerilor. De altfel, daca s-ar fi aventurat vreunul prin preajma i-as fi rupt eu insumi aripile mai ales cand am constatat cu bruma de luciditate care-mi ramasese ca nu mai aveam nici portofelul, nici ceasul si ca eram in picioarele goale. La urma urmei nu eram decat un betiv, unul pe care-l impingi cu piciorul mai incolo in sant sa nu-l calce dracu’ vreo masina.
Credeam ca incercasem toate viciile si ca ajunsesem cat de jos poate sa ajunga un om dar ma amageam. Cand m-am ridicat din sant si am pornit cu pasi impleticiti inainte fara sa stiu incotro ma indrept, tocmai spre un astfel de loc ma conducea destinul(daca exista asa ceva) sau nesabuinta mea de care sunt mult mai sigur. Am mers mult, pana cand am simtit ca-mi sangereaza talpile. Nu se vedea nicio casa si nimeni n-a oprit langa mine. Cine m-ar fi luat in halul in care eram? Si atunci de nicaieri a aparut el. Pur si simplu de nicaieri! ori poate ca eram prea “aburit” ca sa-mi dau seama cand a ajuns in fata mea. Unde te duci? m-a intrebat. Nu stiu, am raspuns si era adevarat, nu stiam prea bine nici pe ce lume sunt darminte sa stiu incotro ma indreptam. Vino cu mine, mi-a spus scurt si desi in primul moment am vrut sa protestez, ce naiba! ma trata ca pe un copil! l-am urmat ca un catelus pierdut. Am ajuns la o casa darapanata, care avea in loc de ferestre fasii de plastic batute in cuie si o bucata de tabla ruginita drept usa. Insotitorul meu a izbit cu piciorul in ea si aceasta s-a cascat larg, lasand vederii mele neghioabe o priveliste pe care numai Zola o putea descrie. Era mizeria umana viermuind.
Incepeam sa ma trezesc din betie datorita si mirosului intepator de amoniac care venea dinauntru. In fata mea stateau claie peste gramada, 15 oameni, femei, copii si vreo 2 barbatii in varsta. Iti place familia mea? Fam…, fam…, familia ta? m-am balbait eu. Da, ce te miri? Sunt toti ai mei. Ai tai? repetai eu, uitandu-ma la copii care se tavaleau pe jos, urland cred ca de foame. Vrei sa faci parte din familie? Am nevoie de ceva brate in plus. Pentru ce? O sa vezi! veni prompt raspunsul. M-a bufnit rasul. Nu-mi venea sa cred ca mi se intampla mie una ca asta. Ce om in deplinatatea facultatilor mintale, fara nici un fel de constrangere ar fi acceptat sa intre intr-o adunatura care se numea pretentios “familie”? Printre cersetorii schilozi, printre curvele desfigurate de bautura si de bataile incasate, printre copiii murdari pe care colcaiau paduchii si inflorea raia imi gasisem eu locul…
M-am auzit spunand “da”, fara sa stiu in ce fel acest “da” imi va schimba viata. A fost dorinta de aventura, a fost curiozitatea, ma plictisesem de viata mea “norocoasa” pentru care eram invidiat de ceilalti, imi pierdusem discernamantul sau era ceva in mine care m-a indreptat spre acel loc si spre acea intalnire? Toate sunt amestecate acum si cel mai mare dusman al meu este timpul care ma alunga mai departe. Mai demult nu stiam sa-l pretuiesc, lasam zilele sa treaca fara sa-mi pese, crezand ca timpul imi apartine, dar ma inselam, o doamne! cat ma inselam.
Am intrat in familie si conform traditiei mi s-a citit viitorul. Acel viitor pe care eu nu dadeam niciun ban, aici era pretuit dupa reguli clare, carora trebuiau sa se supuna toti. Ce insemna viitorul pentru acesti oameni, desi unora dintre ei cu greu le puteam spune oameni?

*
– Hai sa-ti ghicesc.
– Norocul, viitorul, dragostea, moartea sau toate la un loc? O sa-mi spui doar ce crezi ca vreau sa aud.
– Dimpotriva, iti voi spune tot ceea ce ai mai auzit dar n-ai vrut sa asculti.
– Vorbe incalcite, atata tot. Ce poti sa-mi spui tu in plus fata de ceea ce stiu deja?
– Ai noroc dar esti sarpe. Niciodata nu joci cinstit, nu spui lucrurilor pe nume, te ascunzi, te furisezi si profiti de slabiciunile celorlalti. De aceea ai ajuns aici, printre noi. Asculta bine – nimic nu este intamplator in viata.
– Clisee, clisee …
*
A avut dreptate ghicitoarea – am ajuns cersetor.

(continuarea aici)

Copyright © by Ambra


Negasire

Ghemuit pe podea
intr-o odaie cu peretii goi
imi privesc mainile.
Ma gandesc la mine
si mi se face frica.
Imi trec degetele
peste cioburile
in care s-a imprastiat
timpul meu
si nu simt nimic,
cioburile nu ma taie.
Nu simt nici durere,
nici tristete
dar nici bucurie,
nu simt nimic.
Daca a fost ceva,
candva,
nu stiu.
Au trecut toate.
E cineva in spatele
cioburilor
dar nu ma regasesc.
Sunt prea multe umbre.

Copyright © by Ambra


Mai bine lasa

Sa fim in ton cu titlul jurnalului

Sunt oameni care intra in viata ta atunci cand te astepti mai putin sau si mai corect spus, cand iti doresti cel mai putin si totusi se intampla. Ii detesti pe oamenii acestia care vin nechemati, care nu-ti fac niciun serviciu prin aparitia lor si iti doresti sa dispara la fel de repede cum au aparut. Te simti frustrat pentru ca nu poti sa faci nimic sa-i inlaturi din viata ta cotidiana pentru ca oamenii astia nu vin singuri ci insotiti de o cohorta de probleme si din pacate problemele lor se leaga de problemele tale sau pur si simplu iti creaza tie noi probleme si atunci îi urasti de-a dreptul. Poate ca nu este nimic intamplator si asa cum exista cauza si efect asa se justifica si existenta acestor oamenii care abia isi ascund placerea de a face rau. Iti doresti sa dispara, atat ei cat si problemele pe care le-au creat dar stii bine ca asta nu se va intampla si atunci iesi la atac. Esti nevoit sa iesi la atac, sa uiti de masura, bun simt, echilibru, educatie pentru ca in cazul asta cea mai buna aparare este atacul. In prima faza oamenii pe care-i detesti se vor preface ca nu inteleg atitudinea ta, ca ei nu au avut intentia sa te deranjeze si ca evident tu reactionezi exagerat, toate astea facand parte din tehnica de manipulare. Esential este sa nu dai crezare unor astfel de “vrajeli”, ci sa ramai vigilent pe pozitii pentru ca urmeaza faza a doua cand oamenii detestabili, vazand ca n-au reusit sa-ti adoarma banuielile, trec ei insisi la atac si pretind ca tu esti de fapt autorul tuturor problemelor si uite asa din victima devii calau. Nu-ti face probleme, oricum lumea te va pune la stalpul infamiei indiferent de rezultat. Ai sa vezi ca micul tau univers linistit se va transforma brusc intr-un haos si daca pana atunci fusesi un individ linistit, amabil, prietenos gratie acestor oameni te vei transforma intr-un tip cinic, ofuscat si mai ales suspicios, într-un cuvant o persoana detestabila.
Te gandesti anul asta sa le multumesti pentru un asemenea cadou nepretuit? Mai bine lasa …


Alb-negru

Rosu si verde, albastru si galben si toate celelalte culori si nuante imi sunt straine de la o vreme. Vad totul doar in alb si negru, lumea toata e cuprinsa intre aceste doua granite. Nonculori, necuvinte, netraire. Si totusi sunt aici desi puteam sa nu mai fiu. “Accident” suna ca oricare alt cuvant din dictionar dar cate se ascund in spatele lui, cata durere si tristete si apoi peste toate indiferenta. Te sileste sa inveti sa traiesti altfel, neasteptat, nedorit. “Acromatopsie”, asa se numeste defectul pe care l-am “dobandit” in urma accidentului. Sunt defect prin urmare si trebuie sa ma obisnuiesc cu asta. Dar nimeni nu mi-a spus cat de complicata poate fi viata in alb si negru. Lucrurile par a avea alta dimensiune, mi se par fie mai mici, fie mai mari si ma lovesc intotdeauna de ele de parca as fi orb … Doctorii mi-au spus ca am avut noroc pentru ca puteam sa raman orb precum o cartita. Ce frumos gandesc doctorii astia! presupun ca isi iau in fiecare zi doza de cinism si apoi vad viata in roz. Am sperat un timp ca imi voi recapata culorile inapoi dar a fost in zadar. Imi placea sa ma amagesc ca in zorii zilei voi vedea inca o data rasaritul de la fereastra mea de la etajul 10 si-l vedeam dar rasaritul soarelui nu-mi lumina privirea, nu ma incalzea ca altadata, era doar o simpla imagine alb-negru. M-as fi multumit si cu putina sepia dar nu se mai putea.
Inainte eram un om sobru, preferam nuantele cenusii sau oricum inchise la culoare care ma faceau sa ma simt sigur pe mine si imi dadeam sentimentul ca ma impun in fata oricui, imi dadeau greutate. Acum imi rugam prietenii sa-mi cumpere haine cat mai colorate iar cand acestia faceau haz de mine, spunandu-mi ca aratam ca un papagal – zambeam si eu stramb dar in sinea mea eram fericit. Imi spuneam ca e mai bine ca nimeni sa nu stie cum sa e fii vaduvit de culori, pentru ca viata pulseaza in culori.
Si oamenii se schimbasera, parca isi scosesera sufletul afara si vedeam multa amaraciune, prea multe riduri si zambete chinuite. In alb si negru nu poti ascunde nimic, nicio cuta a sufletului nu ramane ascunsa. Alteori aveam senzatia ca totul in jur se misca la relanti. Simteam lucrurile venind spre mine cu incetinitorul si oarecum absurd.
Primul Craciun care a venit dupa accident a fost cel mai trist din viata mea. Ma uitam la un brad negru cu globuri albe pe care jucau luminite. Atat. Pentru mine nu mai aveau sens cuvintele “impodobit ca un brad de Craciun” si totusi incercam sa-mi fac curaj. Si atunci s-a intamplat ceva, uitandu-ma la cei din jurul meu care-mi vazusera dezamagirea si incercau sa ma faca sa rad. Mi-am dat seama ca n-aveam niciun drept sa-mi plang de mila. Eram viu ceea ce insemna aproape totul dupa accident, aveam prieteni, in casa era cald, era Craciunul, ba mai mult primisem chiar si un papagal cu care sa ma asortez cum ma tachinau prietenii mei dragi si mi-am zis atunci: se poate trai si asa! E adevarat – vad doar in alb si negru dar simt atat de colarat si n-o sa las pe nimeni sa schimbe asta. Si nici nu mi-a mai fost ciuda pe trupul asta slab care m-a tradat.

Copyright © by Ambra


Fara intoarcere

Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator. Stai pe margine si privesti. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi cand s-a intamplat asta. Cand ti-au scapat lucrurile de sub control? De ce vointa ta nu mai conteaza? Un cinic ti-ar raspunde: pentru ca nu exista sau daca a existat vreodata a fost prea slaba. A inceput cu lucruri marunte inca din copilarie cand n-aveai curajul sa spui ca tie nu-ti place rosul cu care se incapatanau ai tai sa te imbrace desi tu ai fi vrut albastru, a continuat cu prietenii pe care tot ei ti-au ales dupa criterii de genul: “e copilul stii tu cui si nu se stie cand iti va fi de folos!”, scolile in care nu ti-ai gasit locul si unde n-ai reusit niciodata sa te adaptezi si asta s-a simtit. Ceilalti simt intotdeauna cand esti altfel si te ocolesc instinctiv. Te-ai trezit adult, cu anii tineretii irositi, cu gandurile macinate de acel “daca as fi facut ce vroiam eu, nu eram aici” si cu sperantele tocite de prea mult “maine”. Iti urasti trecutul, te urasti pe tine insuti ca n-ai avut curajul sa spui “nu” si ca i-ai lasat pe altii sa-ti traiasca viata. Si oricat de absurd ar parea asa s-a si intamplat. Nu vrei sa te intorci inapoi dar nici nu poti merge mai departe pentru ca nu stii ce vrei. Corabia ta a esuat inainte de a fi navigat cu adevarat in larg iar parerile de rau sunt inutile.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 43 other followers